Noi cum îl apărăm pe Eminescu?

EMINESCU a apărat prin scris poporul român, arătându-i virtuţile. Noi cum îl apărăm pe Eminescu?

Încep printr-o constatare, pe care mă voi strădui să o dezvolt: Eminescu a fost un geniu,  nu un nebun! Genialitatea lui s-a arătat nu numai în poezie, ci în tot ceea ce a scris, în toată activitatea lui prin care a pus în valoare sufletul românesc. A-l declara pe Mihai Eminescu nebun, alienat mintal, lipsit de judecată, dement, ca urmare a unor tulburări psihice accentuate pe fondul unui sifilis nervos, este un act de o gravitate majoră, care ar trebui probat şi nu doar murmurat, şoptit, spus pe la colţuri şi pre­luat apoi în mod necontrolat ca fiind un fapt dovedit. Fiindcă o asemenea afirmaţie, prin care se doreşte de fapt mini­malizarea/anularea omului de opinie Eminescu, pune într-un con de umbră întreaga operă eminesciană, inclusiv poezia.

Puţini sunt cei care cunosc în întregime ce a făcut Eminescu. Adevărul despre opera lui Eminescu încă aşteaptă a fi rostit. Activitatea sa publicistică şi politică orientată spre întregirea României este încă o necunos­cută, mai ales pentru tinerii în formare.

Ce este însă mai grav, este faptul că Eminescu a fost, în propria lui ţară, victima unora dintre cele mai josnice manevre de defăimare publică, de dezinformare şi de intoxicare a opiniei publice, manevre efec­tuate de servicii străine de spionaj, cu apro­barea tacită şi condamnabilă a autorităţilor române din acele vremuri.

E adevărat că practica trunchierii operei eminesciene a continuat şi peste ani. Îmi aduc aminte cu obidă şi cu durere în suflet că în anii '50, fiind elev de liceu, la limba română nu am studiat din Eminescu decât „Împărat şi proletar". Atât. Dar de ce era pedepsit Eminescu şi de comunişti, de ce îi era atât de schilodită opera, de ce publicisti­ca lui a fost trecută la index şi de peste un secol de la moartea lui toate regimurile politice din România au trecut sub tăcere această importantă latură a activităţii lui ?

Ce i se reproşa sau, ca să fiu mai direct, ce anume nu ştiu tinerii de azi despre Eminescu ?

O importantă parte a activităţii lui, Eminescu a dedicat-o gazetăriei şi politicii. La 26 de ani (1876) devine ziarist profesionist şi debutează la Curierul, de la 27 de ani (1877), este redactor la Timpul, la 30 de ani (1880) este redactor şef şi apoi redactor de politică externă la acelaşi ziar, până în iunie 1883 când, la vârsta de 33 de ani, este internat cu forţa într-un ospiciu.

Ce s-a întâmplat ? De ce s-a recurs la această soluţie? Era într-adevăr Eminescu atât de bolnav? De când şi cum se manifes­tase boala?

Până atunci Eminescu îşi asumase soar­ta ţării, amendându-i atât pe liberali, cât şi pe conservatori, pe care i-a acuzat deschis pentru politica lor trădătoare de ţară, de cedare a intereselor naţionale în favoarea marelui capital din afară. Scria cu o forţă devastatoare. Era necruţător atunci când acuza iresponsabilitatea factorilor politici, hoţia, demagogia şi logoreea. Se documenta minuţios, nu arunca vorbe în vânt. Era un spirit radical şi, prin aceasta, extrem de incomod.

Timpul era organul de presă oficial al conservatorilor. Eminescu începe în paginile ziarului o campanie de presă în favoarea realipirii Basarabiei la Patria-Mamă, acuză politicile de deznaţionalizare austro-ungară şi ţaristă („o adâncă bar­barie"), îşi acuză colegii de partid-fruntaşii conservatori- că ajută la înfiinţarea unor instituţii bancare străine, care fac apoi speculă pe spinarea românilor naivi. În 1880 traduce din limba germană proiectul de program al Partidului Conservator, con­ceput şi redactat de Titu Maiorescu.

În comentariile pe care le face pe marginea acestui pro­gram îl acuză deschis pe Maiorescu pentru participare la sacrificarea românilor aflaţi sub puterea Imperiului Austro-Ungar, cărora li se îngrădea accesul la şcoală şi biserică în limba română. Ca urmare a dezvăluirii acestui act politic, Maiorescu imaginează un plan abject de înlăturare a lui Eminescu din viaţa politică: detenţia lui pe motiv de neb­unie. După cum se vede, comuniştii nu au fost protocronişti în materie!

Liberalii fac imediat corp comun cu conservatorii şi acceptă trimiterea la Viena a lui Petre Carp, mare fruntaş conservator, ca reprezentant al ţării noastre. Petre Carp era mason iar Viena era un centru puternic al masoneriei mon­diale, care dicta şi în Europa de Est. Deranjaţi de intransigenţa lui Eminescu, de ardoarea cu care apăra interesele neamului său, mai marii de la Viena îi cer imper­ativ lui Carp să i se închidă gura lui Eminescu. Drept urmare, Petre Carp îi scrie lui Maiorescu şi-i cere textual: „şi mai potoliţi-l pe Eminescu".

Situaţia sa devine critică la ziar. Scârbit de şicanele care i se fac, de încercările de a-l pune să-şi retragă declaraţiile, Eminescu scrie în Timpul:"ce suntem noi, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca pe nişte cămăşi şi partidul ca cizmele?.". Urmarea: în noiembrie 1881 este destituit de la conducerea ziarului Timpul iar noului redactor şef i se cere să-l atace pe Eminescu.

În 1882 Eminescu participă la fondarea unei organizaţii patriotice secrete, Societatea Carpaţii, care îşi propunea să sprijine orice „întreprindere românească", îndeosebi pentru românii din Imperiul Austro-Ungar. Obiectivele societăţii vizau în ultimă instanţă alipirea Ardealului la ţara Românească. Imediat serviciile de spionaj ale imperiului chesaro-crăiesc au intrat în funcţiune. Oamenii infiltraţi în interiorul societăţii, îl informau pe ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, Ernst von Mayr, de toate acţiunile pregătite în sânul societăţii. Este consemnată propunerea lui Eminescu ca studenţii transilvă­neni care studiau la Viena, pe timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la influenţarea opiniei publice în favoarea realizării unei Dacii Mari. Activitatea lui Eminescu este permanent urmărită de un anume Lachman, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt". În afară de austro-ungari, Eminescu deranjase şi Imperiul ţarist, fiind considerat un lider primejdios, care propagă idei naţionaliste.

Deşi se ştia urmărit, Eminescu nu tace. El denunţă expansiunea forţată a catolicismului în România, maghiarizarea numelor româneşti în Transilvania şi îl ridi­culizează pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Continuând să dezvăluie cârdăşia conservatorilor cu liber­alii, Eminescu devine indezirabil pentru toată lumea politică. Un om de o asemenea cinste şi atât de necoruptibil deranja, evident, pe mulţi.

Eminescu simte valul de ostilitate care se ridicase împotriva lui, dar nu poate să prevadă evenimentele care au urmat. În 28 iunie 1883 este luat pe sus de poliţie şi inter­nat cu forţa într-un ospiciu. Exact în acea zi Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român pentru 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I, prin care Germania ameninţa cu războiul. După internarea abuzivă a lui Eminescu la Sanatoriul Şuţu, internare plătită chiar de Titu Maiorescu, guvernul a desfiinţat Societatea Carpaţii la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucureşti. Miza acestor acţiuni era, de fapt, semnarea tratatului secret dintre România şi Tripla Alianţă formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia, ceea ce ar fi dus automat la excluderea revendicării Ardealului de către Români şi, implicit, la interzicerea oricăror proteste româneşti pen­tru eliberarea Ardealului, punându-le în afara legii. Ultima picătură pentru autorităţi a fost citirea de către Eminescu a poeziei „Doina" la data de 6 iunie 1883 la Junimea.

Declararea nebuniei lui Eminescu a fost un act samavolnic, premeditat, legat de aşa zise "interese de stat".... Tratatul a fost semnat până la urmă în septembrie 1883, ceea ce a însemnat trădarea patrioţilor ardeleni şi dis­trugerea civilă a lui Eminescu. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat toate manuscrisele şi documentele, chipurile pentru a le proteja, depunându-le abia după mulţi ani la Academie. Lui Eminescu nu i s-a mai permis niciodată să-şi revadă corespondenţa, notele, însemnările. Motivele au ieşit la iveală după studierea acelor manuscrise care au rămas nedistruse de Maiorescu: împiedicarea unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, mergând până la o răsturnare a lui Carol, considerat trădă­tor al României. Măsurile luate de serviciile secrete pentru a zădărnici asemenea proiecte au fost simple: suprimarea adversarului, întâi ca persoană civilă, apoi ca persoană în deplinătatea facultăţilor mintale, pentru ca să se sfârşească prin exterminarea sa fizică. Oportunistul Titu Maiorescu insistă în a prezenta exclusiv latura poetico-romantică a lui Eminescu, îndepărtând cu brutalitate activitatea lui pub­licistică şi politică; se lansează zvonul nebuniei lui Eminescu, considerată la început ca inexplicabilă, apoi legată de o presupusă boală venerică sau chiar de una con­genitală mergându-se până la ipoteza perversă a unui lues ereditar, menit să maculeze şi familia lui Eminescu. Punându-i-se diagnosticul de sifilis, i se administrează trata­ment cu preparate de mercur în doze mari. În anii următori a fost arestat abuziv de 8 ori de către Poliţia Română în scopul intimidării lui. În tot acest timp şi-a pierdut în bună parte fervoarea creativă. În 1888 Veronica Micle reuşeşte să-l aducă la Bucureşti, unde colaborează anonim la câteva ziare şi reviste. În 13 ianuarie 1889, apare într-un ziar din Bucureşti ultimul text scris de Eminescu, care a dus la ruperea unei fragile coaliţii dintre conservatori şi liberali. Repede se află că anonimul în chestiune nu este altul decât „proscrisul" Eminescu. Maşinăria se pune din nou în mişcare, Eminescu este găsit şi „internat" iar, în martie 1889. De data aceasta nu mai iese viu.

Concluzia oficială a morţii formulată în urma autopsiei, coroborată cu declaraţiile medicilor care l-au tratat, a fost de sifilis nervos cu paralizie generală progresivă (PGP). Iată însă că reluarea cazului Eminescu ne arată că el a fost exam­inat în 1884 în Austria la clinica din Ober-Dobling de către Obersteiner şi Leidersdorf precum şi în 1887 la Viena de Nothnagel. Toţi au diagnosticat o boală psihică de natură nesifilitică. Neuropsihiatrul român Ovidiu Vuia reia în ultimii ani datele medicale ale dosarului Eminescu şi ajunge la concluzia că între prima criză din 1883 şi ultima din 23 martie 1889, Eminescu a prezentat elementele clinice ale unei psihoze maniaco-depresive, peste care s-au suprapus semnele unei intoxicaţii cronice cu mercur (hidrargirism), care cuprind polinevrite, turburări psihice, miocardite gen­eratoare de sincope cardiace. De altfel, la autopsie inima, ficatul şi rinichii lui pledau pentru acest tip de leziuni toxice, în timp ce creierul lui nu arăta atrofia caracteristică paraliziei generale progre­sive din sifilisul terţiar. Aceasta explică de ce la Eminescu tulburările psihice erau mai mult de ordin afec­tiv, cu menţinerea memoriei, fără tulburări de vorbire sau scris. Expresia finală a paral­iziei generale progresive este demenţa, în timp ce Eminescu a fost lucid până în ultimele clipe. Oricum paralizia generală progresivă nu se remite niciodată spon­tan, pe când la Eminescu am asistat la perioade de amelio­rare întretăiate cu acutizări ale fenomenelor psihice. Deci diagnosticul de psihoză maniaco-depresivă, asociată şi complicată de un hidrargirism cronic (ca urmare a unui tratament intempestiv cu mercur pentru un presupus sifilis) exprimă cu mare prob­abilitate manifestările pe care le-a prezentat Mihail Eminescu.

Evident că elementul fundamental de afirmare/infirmare a substratului organic al unei paralizii generale progresive în stadiul de demenţă, rămâne examenul anatomo-patologic microscopic al creierului lui Eminescu. La Biblioteca Academiei Române se află corespondenţa purtată de savan­tul Gheorghe Marinescu (pe atunci în vârstă de doar 26 de ani, proaspăt venit de la Paris) cu A.C.Cuza:"Creierul mi s­a adus de la Institutul Şuţu într-o stare de descompunere, care nu permitea un studiu fin al structurii circum-voluţiunilor. Putrefacţia era datorată căldurii şi faptului că a fost scos prea târziu după moarte. Creierul era într-adevăr voluminos, circumvoluţiile bogate şi bine dezvoltate şi prezenta ca leziuni microscopice o meningită localizată la lobulii anteriori. Din nenorocire, creierul fiind-aşa cum am spus- descompus-, nu am făcut studiul histologic, ceea ce e o mare lacună".

Îmi permit să atrag atenţia asupra greşelii de tipar din textul de mai sus publicat de Augustin Z.N. Pop, în care se scrie leziuni microscopice (ceea ce ar fi necesitat un studiu la microscop, care nu s-a putut efectua), în loc de leziuni macroscopice (ceea ce, de fapt, nu i-a permis lui Gheorghe Marinescu elaborarea unui diagnostic de certitudine în cazul în speţă).

La aproape 125 de ani de la moartea lui Eminescu con­statăm că defăimarea lui nu a încetat. În manualele şcolare continuă denaturarea adevărului privitor la Eminescu, a cărui moarte este pusă în mod eronat pe seama unei demenţe sifilitice. Este destul de evident că prin diagnostic­ul de demenţă se încearcă minimalizarea operei publicistice a poetului şi, pe cale de consecinţă, a acţiunilor lui politice. Acest act medical reverberează însă şi în aprecierea calităţii poeziilor scrise după 1883, dar şi înainte de prima internare. Fiindcă una este să suferi de o psihoză maniaco-depresivă, cu accese pentru care a fost spitalizat şi de unde a ieşit de fiecare dată aproape complet restabilit, cu facultăţi intelectuale normale şi potenţial creator demonstrat şi alta este demenţa din PGP, care are un caracter progresiv, fără remisiuni.Ţinta acestei defăimări nu este numai Eminescu-românul absolut cum îl numea Petre Ţuţea. Ţinta suntem noi toţi românii, cărora ni se mânjesc simbolurile, ni se atacă esenţele. Eminescu nu s-a încovoiat în faţa opresorilor, cu preţul vieţii lui; Eminescu a avut geniala intuiţie de a antic­ipa unirea românilor împotriva tuturor aparenţelor care-l contraziceau. El a dat măsura adevăratului patriotism. Eminescu este un bun al poporului român, care trebuie apărat aşa cum ne apărăm familia, cum ne apărăm avuţia, cum ne apărăm credinţa.

                                        

  Prof Dr Nicolae CONSTANTINESCU