ADEVĂRUL DESPRE SĂNĂTATEA LUI EMINESCU

Cei care l-au denigrat pe Eminescu atât în timpul vieţii cât şi după moartea sa au denigrat însuşi poporul român.

Orice întregire de informaţii despre Mihai Eminescu con­tribuie la integrarea biografiei celui mai mare dintre poeţii naţiunii române (Acad. Prof. Dr. Augustin Z. N. Pop).

Aşadar astăzi, deşi atât de târziu, se impune o analiză ştiinţifică a terapiei aplicate poetului, la nivelul de atunci al ştiinţelor medicale.

Deoarece adevărul despre sănătatea lui Eminescu a fost ascuns, la acea vreme, de către Titu Maiorescu, în editori­alul revistei Cugetarea Europeană nr.2 (26) 2013 - publi­caţie editată de ASOCIAŢIA EUROPEANĂ A CADRELOR DIDACICE - SECŢIUNEA NAŢIONALĂ ROMÂNĂ a apărut titlul „Eminescu a apărat prin scris poporul român, apărându-i virtuţile. Noi cum îl apărăm pe Eminescu?" semnat de Acad Prof. univ. Dr. Nicolae Constantinescu în comuniune de idei cu compatriotul său, Prof. univ. Dr. Florin Cristian Gheorghe - personalitate de prestigiu din domeniul matematicilor moderne.

Într-adevăr, Eminescu trebuie salvat ca om, ca jurnalist, ca politician dar şi ca un înflăcărat patriot care merită cu prisosinţă să fie eliberat de etichete compromiţătoare. Plecând de la ideea că poetul trebuie apărat ca pe cel mai de preţ „bun naţional'' sau ca pe un „român absolut" (Petre Ţuţea n. a.), doctorul Nicolae Constantinescu se întreabă: „Era într-adevăr Eminescu atât de bolnav? ...De când şi cum se manifestase boala?".

Pe baza studierii arhivelor vremii, autorul articolului ne explică cum Eminescu, spirit radical şi incomod, în ziarul conservator „Timpul", redactat de Titu Maiorescu, atacă politicile de sacrificare a românilor, aflaţi sub Imperiul Austro-Ungar, cărora li se îngrădea accesul la şcoală şi bis­erică în limba română. Ca urmare a dezvăluirii acestui act politic, Maiorescu iniţiază un plan abject de înlăturare a lui Eminescu din viaţa politică. Astfel, conservatorii trimit la Viena pe fruntaşul lor Petre Carp, ca reprezentant al României; acesta îi cere clar lui Maiorescu: „şi mai potoliţi-l pe Eminescu". Urmarea acestui îndemn a fost destituirea lui Eminescu de la ziarul „Timpul", în timp ce noului redac­tor şef i se cere să-l atace. În data de 28 iunie 1883 Eminescu a fost internat forţat (cu poliţia) la „Sanatoriul Şuţu" iar costurile de spitalizare au fost plătite de chiar Titu Maiorescu.; acesta i-a ridicat manuscrisele şi docu­mentele, chipurile, pentru a i le proteja, depunându-le la Academie după câţiva ani. Lui Eminescu nu i s-a mai permis sa-şi vadă corespondenţa, notele sau însemnările. Titu Maiorescu îl prezintă cu insistenţă pe latura poetico-romantică îndepărtând, cu brutalitate, activitatea publicistică, politică şi patriotică, mai ales după citirea publică la „Junimea" a poeziei „Doina".

Lansarea zvonului „nebuniei" poetului a fost, aşadar, un act premeditat sub pretextul aşa ziselor „interese de stat"; „nebunia", considerată la început inexplicabilă, a fost legată de o boală venerică mergându-se până la ipoteze perverse de lues ereditar cu implicaţii de imoralitate în familia lui Eminescu. Spitalizat cu diagnosticul de sifilis, lui Eminescu i s-au prescris tratamente cu mercur (singurele cunoscute la acea vreme) iar dozele administrate au fost nepermis de mari. După externarea temporară din spital este arestat de opt ori cu scop de intimidare.  După ce la data de 13 ianuarie îl atacă pe Petre Carp în „România Liberă", Eminescu este arestat din nou şi internat în luna martie a aceluiaşi an, după care, de data aceasta, nu mai iese viu.

Concluzia oficială a morţii, formulată în urma autopsiei, coroborată cu declaraţiile medicilor care l-au tratat, a fost de sifilis nervos cu paralizie generală (P.G.P.).

Lipsa de veridicitate a acestor concluzii se poate consta­ta din examinările efectuate în Austria la Clinica din Ober Dobling de către medicul Obersteiner (în 1984) precum şi la Clinica din Leidersdorf de către medicul Nothnagel (în 1987). Ambii medici au pus diagnosticul de Boală psihică nesifilitică. Medicul neuropsihiatru român Ovidiu Vuia a arătat că între prima criză din 1883 şi ultima, din martie 1989, Eminescu a prezentat elementele clinice ale unei psi­hoze maniaco-depresive, peste care s-au suprapus semnele unei intoxicaţii cronice cu mercur (hidrargirism) care cuprindea polinevrite, tulburări psihice şi miocardite gen­eratoare de sincope cardiace. De altfel, la autopsie, inima, ficatul şi rinichii arătau clar existenţa unor leziuni toxice, în timp ce, creierul nu prezenta atrofia caracteristică paraliziei generale progresive specifică sifilisului terţiar. Aceasta explică de ce la Eminescu, tulburările psihice erau de ordin afectiv, fără tulburări de memorie sau de scris.

Cu probitatea sa ştiinţifică, atestată la nivel mondial, Acad. Prof. Dr. Nicolae Constantinescu demonstrează că Mihai Eminescu a avut diagnosticul de „psihoză maniaco-depresivă" asociată cu „hidrargirism cronic" ca urmare a unui tratament inoportun cu mercur administrat intenţionat în doze exagerat de mari chiar şi în cazul unui sifilis presupus.

 Prof. Ioan VIŞAN

De treci codrii de aramă de departe vezi albind

Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint

Foto Gabriela Silvia Gheorghe