Il mai merităm noi
oare pe Eminescu ?
Mai avem oare
dreptul moral de a ne mândri cu
Eminescu ?
Nicolae Constantinescu, membru
onorific al Academiei Oamenilor de Ştiinţă şi membru titular al Academiei de
Ştiinţe Medicale din România
Cuvântare susţinută în 26 mai 2014
la Societatea de Medici şi Naturalişti din Iaşi şi repetată la 17 iunie 2014 la
Academia Oamenilor de Ştiinţă din România
Încep printr-o constatare, pe care mă voi strădui
să o dezvolt: Eminescu a fost un geniu,
nu un nebun! Genialitatea lui s-a arătat nu numai în poezie, în salba de
bijuterii cu care a înnobilat România,
ci în tot ceea ce a scris, în toată activitatea lui prin care a pus în
valoare sufletul românesc, învăţându-ne în primul rând să ne exprimăm într-o
limbă română deosebit de frumoasă, de armonioasă, adevărată limbă literară.
Într-adevăr „genialitatea lui” după cum declară Brătescu-Voineşti „se vede şi
din poeziile lui, se vede însă mult mai strălucitoare din articolele scrise şi
risipite în diferite ziare şi reviste”. A-l declara pe Mihai Eminescu nebun,
alienat mintal, lipsit de judecată, dement, ca urmare a unor tulburări psihice accentuate
pe fondul unui sifilis nervos şi a unui alcoolism cronic, este un act de o
gravitate majoră, care ar trebui probat şi nu doar murmurat, şoptit, spus pe la
colţuri şi preluat apoi în mod necontrolat ca fiind un fapt dovedit. Fiindcă o
asemenea afirmaţie prin care se doreşte de fapt minimalizarea / anularea omului
de opinie Eminescu pune într-un con de umbră întreaga operă eminesciană,
inclusiv poezia. Dimpotrivă, Eminescu a avut un creier hiperactiv, care i-a
permis performanţe cu totul neobişnuite unui om
aşa zis normal.
George Călinescu şi urmaşii lui au creat un şablon
despre un Eminescu victimă a unei paralizii generale pe fondul unui sifilis
congenital matern asociat cu alcoolismul, care i-au provocat sfârşitul la 15
mai 1889. Această concluzie s-a bazat pe diagnosticul pus la Botoşani de dr.
Fr. Iszac, întărit ulterior de doctorii Gh. Marinescu şi Panait Zosin, iar
recent de doctorii Petre Brânzei şi Const. Bălăceanu-Stolnici. Este drept că
dr. Gheorghe Marinescu avea doar 26 de ani atunci când a făcut doar
examenul macroscopic al creierului lui Eminescu, neputând efectua un examen
histo-patologic probator. Acest fapt îl recunoaşte într-o scrisoare din 29
iunie 1914, în care totuşi îşi menţine punctul de vedere că Eminescu a murit de
paralizie generală progresivă, formă a sifilisului terţiar, la fel ca în
cazurile lui Nietzsche, Lenau şi Maupassant. Nicolae Manolescu constată cu
regret / admiraţie nedisimulată faţă de mentorul lui (?) - e vorba de criticul
literar George Călinescu: ”capacitatea criticii literare de a fixa în
conştiinţa câtorva generaţii o idee fixă, transformând-o în prejudecată
naţională”. Este totuşi meritoriu că criticul literar contemporan cu noi se
delimitează de sancţiunea călinesciană şi admite diagnosticul de psihoză maniaco
- depresivă, fără demenţă, paralizie şi distrugerea substanţei cerebrale. În
încercarea de a-l exonera pe dascălul lui, Nicolae Manolescu transferă întreaga
responsabilitate a erorii de diagnostic doctorilor Iszac şi Marinescu.
La sfârşitul anului trecut am scris un articol
intitulat:”Eminescu a apărat prin scris
poporul român arătându-i virtuţile. Noi cum îl apărăm pe Eminescu?”, care a apărut în ziarul Cugetarea Europeană, editat de secţia
română a Asociaţiei Europene a Cadrelor Didactice. În acel articol am susţinut
pe baza părerii altor specialişti şi a analizei proprii, că Eminescu nu a
suferit de sifilis nervos, că el nu a avut sifilis nici ereditar, nici
congenital. Fiindcă sifilisul ereditar nu s-ar fi manifestat după 30 de ani, ar
fi provocat o scădere progresivă a activităţii intelectual - creatoare a lui
Eminescu, fără remisiuni, i-ar fi diminuat memoria, spiritul critic,
capacitatea de a lucra şi cel puţin fizionomic - printre altele - i-ar fi dat o altă expresie a feţei şi o
formă caracteristică a nasului - şi nu
aşa cum apare el în această suită de fotografii.
Doctorul Panait Zosin - politician de stânga -
foloseşte termenii cei mai duri. După el Eminescu a fost un psihopat alcoolic
şi sifilitic, cu perioade de furie, de inconştienţă şi de întunecare a
spiritului. El sugerează că Mihai Eminescu a dus o viaţă desfrânată în
alcoolism şi erotism, care i-au agravat nebunia sifilitică. La originea tuturor
acestor elucubraţii a stat de fapt decizia medicală a doctorului Francisc
Iszac, care a pus pe seama sifilisului nişte leziuni cutanate nespecifice
la membrele inferioare asociate cu
manifestări psihice de tip maniaco - depresiv şi i-a aplicat un tratament cu
sublimat coroziv (clorura de mercur) în doze toxice. Doctorul Iszac nu numai că a scăpat de o
judecată a istoriei, dar a reuşit să treacă în ochii biografilor drept un
binefăcător al lui Eminescu, aşa cum ni-l prezintă George Călinescu. Anul acesta, când comemorăm 125 de ani de la
moartea poetului, înainte de 15 ianuarie, la un post de televiziune cu audienţă
naţională, s-a declarat din nou, că Eminescu a murit de sifilis în faza de
paralizie generală, iar despre publicistica lui, in continuare s-a păstrat o
tăcere absolută. În iunie, într-un articol postat pe Historia.ro domnul Andrei Oişteanu (nepot al lui Leonte Răutu)
declară că lucrările lui George Călinescu menţionează o adicţie (obişnuinţă
devenită act inconştient - DEX) la morfină a poetului Mihai Eminescu, ceea ce -
comentează A.O. - nu pare departe de adevăr, dacă luăm în consideraţie faptul
că opiumul şi opiaceele erau intens folosite în spitalele pentru alienaţi
mintal, unde scriitorul fusese internat.
O
seamă de neurologi şi neuro- psihiatri ( dr. Ion Nica - 1972, dr. Ovidiu Vuia - 1996), apoi dr. Petre
Gheorghe, au reluat în secolul trecut
istoricul bolii lui Eminescu şi au concluzionat că nici un simptom nu atestă că
Eminescu ar fi suferit de sifilis, că Eminescu nu ar fi fost deci nici sifilitic,
nicidecum alcoolic. R. şi A. Neghină de
la UMF Victor Babeş din Timişoara concluzionează în 2011 într-o prestigioasă revistă
internaţională că „Mihai Eminescu a suferit o turburare
bipolară şi a murit ca urmare a unei intoxicaţii cu mercur, administrat
inadecvat pe baza unui diagnostic incorect de sifilis. Spitalizat în locuri
nepotrivite, tratat de medici incompetenţi, el a fost agresat psihic şi a murit
prematur, considerându-se pe el însuşi un sacrificat”.
Din
momentul declarării bolii psihice, în fatidica zi de 28 iunie 1883 şi
până la decesul din 15 iunie 1889, Eminescu a avut mai multe perioade de
revenire la normal, de însănătoşire aparent completă, fapt care nu concordă cu
evoluţia progresivă, fără remisiuni a sifilisului nervos. Se poate deci
conchide că menţinerea diagnosticului de sifilis nervos, care a „justificat” în
ochii dr. Iszac tratamentul abuziv şi extrem de toxic cu clorură de mercur, a
fost o gravă eroare, care a provocat o patologie iatrogenă cu manifestări
extrem de grave. Într-adevăr, astăzi nu ne mai putem îndoi că supradozajul
medicamentos cu sarea de mercur administrată percutan - şi în ultimele luni
chiar intravenos - a jucat un rol nefast în evoluţia bolii poetului şi că acest
produs a provocat sau cel puţin a accentuat turburările psihice de tip maniaco
- depresiv, i-a cauzat modificările de comportament, insomnia, a stat la baza
halucinaţiilor vizuale şi auditive observate la Eminescu în ultimii ani ai
vieţii. Am putea conchide cu suficiente argumente că Eminescu a murit „cu
zile”.
Există
o întrebare legitimă la toată discuţia pe care am provocat-o: de ce această încrâncenare
de a-l taxa pe Eminescu drept alcoolic cu o nebunie sifilitică. Efortul abil al
detractorilor contemporani cu el, preluat şi amplificat după moartea lui
Eminescu a fost realizarea unei dihotomii a operei eminesciene: poetul a scris
ca urmare a unei „nebunii superioare, creatoare” iar ziaristul / publicistul
şi-a scris textele sub imboldul vulgarităţii alcoolicului şi al nebuniei
sifiliticului, care au dus la etichetarea lui ca reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, naţionalist-şovin, protolegionar, fascist, om politic
execrabil, etc. Denigratorii au socotit că vor avea mai mult credit dacă îi
laudă poezia, regretând, chipurile, că Eminescu s-a coborât atât de jos în
activitatea lui publicistică de ziarist. Grigore Ventura, Virgil Nemoianu, Ion
Negoiţescu, Eugen Negrici, Moses Rosen, Jean Ancel, Leon Volovici sunt numai
câteva nume care şi-au ales drept obiectiv atacarea lui Eminescu în calitatea
de ziarist şi prozator.
Eu am împlinit anul acesta 78 de ani
şi nu am nici un fel de reţinere să pun în discuţie probleme extrem de
sensibile despre valorile ţării noastre ascunse opiniei publice, întrucât
consider că datoriile mele faţă de poporul din care fac parte trebuie să le
plătesc în primul rând prin susţinerea adevărului, oricât ar fi el de incomod
pentru unii. Fac această declaraţie fiindcă nu cred că există o justificare
pentru împărţirea Europei în ţări îndreptăţite să-şi susţină drepturile, să
lupte pentru promovarea adevărului istoriei lor - şi ţări mai puţin
îndreptăţite, cum ar fi cazul României. De fapt, pe mine nu mă mai interesează
ce-mi rezervă viitorul, ci doar ce las după mine.
De la început trebuie să răspund la o întrebare
legitimă: cine sunt eu ca, având o pregătire medico - biologică, să fac
judecăţi de valoare în cultura românească, sau, mai precis, poate oare un
chirurg să fie credibil într-o discuţie despre lirica şi publicistica
eminesciană? În 1990 am fost medic al greviştilor foamei din Piaţa
Universităţii. Imediat am fost taxat: ce pregătire de medic nutriţionist ai
dumneata? În 1998 am fost Consul General al României la Los Angeles, unde am
susţinut intrarea României în NATO. Am fost imediat forfecat: ce pregătire de
diplomat are doctorul? Aceiaşi întrebare pe care am formulat-o mai sus mi-o
puteţi pune şi d-voastră astăzi. Nu am decât un singur răspuns: în vremuri de
restrişte pentru ţară, locul rămas gol în linia întâi trebuie ocupat, conform
preceptului lui Cicero: salus populi
suprema lex esto, sublimat de Eminescu şi mai scurt: suntem români şi punctum!
Puţini sunt cei care cunosc în întregime cine a
fost şi ce a făcut Eminescu. Adevărul despre opera lui Eminescu încă aşteaptă a
fi rostit. Zelul său pentru promovarea limbii române, pentru reîntregirea
României, pentru susţinerea dascălilor din şcolile de la ţară, perfecţionismul
cu care şi-a îndeplinit fiecare funcţie publică: bibliotecar, profesor, revizor
şcolar sau ziarist, reprezintă încă necunoscute, mai ales pentru tinerii în
formare. Acelaşi lucru pot să-l declar şi dacă ar fi să mă refer la cât de bine
este cunoscut Eminescu - omul. Iată cum îl descrie Ion Luca Caragiale : „Era o
frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre; o frunte
înaltă şi senină, nişte ochi mari...un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea
aerul unui sfânt coborât dintr-o veche icoană. Aşa l-am cunoscut, aşa a rămas
până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist, comunicativ şi ursuz, blând
şi aspru, mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate, aici de o
abstinenţă de pustnic, aici lacom de plăcerile vieţii, fugind de oameni şi
căutându-i, nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă.
Ciudată amestecătură - fericită pentru artist, nenorocită pentru om!”
Pentru mine, trei sunt motivele care m-au
făcut să-l aşez pe Mihai Eminescu în Pantheonul culturii universale:
- în primul rând, uriaşa sa
forţă de muncă, extraordinar de laborioasa activitate arătată la redactarea operei, unde cizela, broda şi
sculpta cuvintele mereu nemulţumit, tinzând mereu spre perfecţiune,
-în al doilea rând, diversitatea
domeniilor pe care şi le-a apropiat şi în care a avut un cuvânt de spus,
-în al treilea rând, bogăţia de
sensuri a versului eminescian.
Citindu-l
şi recitindu-l pe Eminescu este ca şi cum aş citi Biblia: de fiecare dată
avansez în tâlcuirea vorbelor, fiind convins că nu le-am înţeles pe deplin şi
că va trebui să revin.
„Citind caietele lui Eminescu” -
spune Constantin Noica - 90% din poeţii noştri ar demisiona din calitatea de
poet, văzând câtă trudă este în laboratorul unui mare creator, iar orice om de
cultură s-ar ruşina de puţinătatea mijloacelor pe care le-a pus în joc, în
comparaţie cu fervoarea pentru cultură arătată de acest om fără titluri şi fără
specialitate”.
„Nu era ramură a ştiinţei pentru
care el nu avea o particulară slăbiciune, şi când se înfigea odată într-o
chestiune, citea un întreg şir de cărţi despre ea. Era aspru şi necruţător şi
îşi dădea fără înconjur părerea pe faţă, dar vorba n-o lungea ” povesteşte Ion
Slavici. Iar Alexandru Vlahuţă adaugă: „niciodată nu s-a văzut la noi un
temperament de artist completat de o cultură aşa de vastă şi de o originalitate
atât de puternică.....Altă limbă, altă viaţă, cuvintele lui au suflet, mişcare,
culoare, formă, fiecare epitet e o explozie de lumină. Ce vigoare extraordinară
şi ce frumuseţi ritmice neaşteptate, neatinse încă până la el”. „Un om de o superioară înzestrare
intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire” îl descrie
la rândul lui Ion Luca Caragiale.
Bunul meu prieten şi coleg de
grupă - dr. Aurel Romila - reputat profesor de psihiatrie, consideră că genialitatea lui Eminescu este o taină indescifrabilă, dacă ne folosim de
optica ştiinţifică. Este - spune el - ca şi cum am vrea să-l explicăm pe
Iisus prin Dan Brown. Şi - cruntă ironie - Eminescu, acest om emblematic pentru
noi, românii, a suferit de foame, după cum declară I.L. Caragiale, iar, de-abia
cu 2 ani înainte de a muri, oraşul Botoşani i-a acordat un ajutor lunar de 120
de lei şi, la intervenţia lui Mihail Kogălniceanu, Parlamentul României i-a
aprobat în 1888 o pensie lunară de 250 de lei. Dar el a suferit nu numai de
foame, ci şi de frig, după cum ne transmite Alexandru Vlahuţă în 1888: „astă
iarnă l-am întâlnit des, zgribulit de frig, ducându-se la cafenea ca să se
încălzească”. Trist, extrem de trist!
Mai grav este însă faptul
că Eminescu a fost - în propria lui ţară - victima unora dintre cele mai
josnice manevre de defăimare publică, de dezinformare şi de intoxicare a
opiniei publice, manevre comandate de servicii străine de spionaj
(austro-ungare, ţariste), cu aprobarea tacită şi condamnabilă a autorităţilor
române din acele vremuri şi continuate apoi în anii care au urmat morţii lui.
E adevărat că practica trunchierii operei
eminesciene a continuat şi peste ani. Opera poetului a fost ruptă de opera
publicistului, atât în timpul comunismului, cât şi după 1990. De peste un secol
asistăm la o stare de război cu Eminescu. Ideile sale social - politice sunt
total ignorate, considerându-se că în domeniul extra-poetic el a produs o operă
fără nici o valoare literară, o proză de reporter. Îmi aduc aminte cu obidă şi cu durere în suflet
că în anii ’50, fiind elev de liceu, la limba română nu am studiat din Eminescu
decât „Împărat şi proletar”. Atât. Dar de ce era pedepsit Eminescu şi de
comunişti şi de postcomunişti, de ce îi era atât de schilodită opera, de ce
publicistica lui a fost trecută la index şi de peste un secol de la moartea
lui, toate regimurile politice din România au trecut sub tăcere această
importantă latură a activităţii lui ?
Ce i se reproşa sau, ca să fiu mai direct, ce
anume nu ştiu tinerii de azi despre Eminescu ?
Latura necunoscută, omisă cu obstinaţie în toate
manualele de limba română pentru liceu, priveşte o importantă parte a
activităţii lui Eminescu dedicată gazetăriei şi mai ales eseurile sale pe teme
social - politice, considerate de reputatul profesor de limba română V. Haneş
în 1930 :”pagini de aur ale ziaristicei noastre”. Imi permit să ofer asistenţei
5 pagini cu citate din articolele scrise de Eminescu pentru ziarul Timpul, pentru a-i putea aprecia „pe
viu” talentul jurnalistic, extraordinarul lui spirit de observaţie, capacitatea
de a analiza fenomenele sociale, soluţiile pe care le propune naţiei şi mai
ales profundul lui patriotism. La 26 de ani (1876) Eminescu devine ziarist
profesionist şi debutează la Curierul de
Iaşi, la 27 de ani (1877) este redactor la Timpul, la 30 de ani (1880) este redactor şef şi apoi în 1881,
printr-o manevră abuzivă, este „retrogradat” doar redactor de politică externă
la acelaşi ziar, până în iunie 1883 când, la vârsta de 33 de ani, este internat
cu forţa într-un ospiciu.
Ce s-a întâmplat ? De ce s-a recurs la aceste
soluţii? Era într-adevăr Eminescu atât de
bolnav? De când şi cum se manifestase boala?
Până atunci Eminescu îşi asumase soarta ţării,
amendându-i atât pe liberali cât şi pe conservatori, pe care i-a acuzat deschis
pentru politica lor trădătoare de ţară, de cedare a intereselor naţionale în
favoarea marelui capital din afară. Scria cu o forţă devastatoare. Era
necruţător atunci când acuza iresponsabilitatea factorilor politici,
afacerismele, demagogia şi logoreea. Se documenta minuţios, nu arunca vorbe în
vânt. Era un spirit radical şi - prin aceasta - extrem de incomod. Identificase
că marea slăbiciune a istoriei românilor stă în discordie,
motiv pentru care, încă din perioada vieneză, a încercat să împace societăţile
rivale ale studenţilor români, înscriindu-se membru în ambele societăţi, gest
neînţeles nici de contemporani, nici de posteritatea critică.
Timpul era organul oficial de presă al conservatorilor.
Eminescu a transformat Timpul dintr-o
publicaţie modestă de partid într-un ziar cu audienţă naţională, cu un conţinut
de o înaltă clasă. El începe în paginile ziarului o campanie de presă în
favoarea realipirii Basarabiei la Patria-Mamă, acuză politicile de
deznaţionalizare austro-ungară şi
ţaristă („o adâncă barbarie”), îşi acuză colegii de partid - fruntaşii
conservatori - că ajută la înfiinţarea unor instituţii bancare străine, care
fac apoi speculă pe spinarea românilor naivi. Statul lăsat pe mâna politicianismului - spune el - asigură realizarea intereselor personale, a
parvenirii, a scăpării de răspundere în spatele paravanului parlamentarismului,
întrucât acest stat demagogic nu are nici un respect pentru popor, pentru
sănătatea lui, pentru tradiţiile lui; e statul egoismului afişat. În 1880 traduce din limba germană proiectul
de program al Partidului Conservator, conceput şi redactat de Titu Maiorescu.
În comentariile pe care le face pe marginea acestui program îl acuză deschis pe
Maiorescu pentru participare la sacrificarea românilor aflaţi sub puterea
Imperiului Austro-Ungar, cărora li se îngrădea accesul la şcoală şi biserică în
limba română. Ca urmare a dezvăluirii acestui document politic - proiectul de
program – se pune la cale un plan de înlăturare a lui Eminescu din viaţa
politică: detenţia lui pe motiv de nebunie. După cum se vede, comuniştii nu au
fost protocronişti în materie!
Liberalii
fac imediat corp comun cu conservatorii.
Petre Carp, mare fruntaş conservator, este trimis la Viena, ca reprezentant al ţării noastre.
Petre Carp era mason iar Viena era un centru puternic al masoneriei mondiale
care dicta şi în Europa de Est. Deranjaţi de
intransigenţa lui Eminescu, de ardoarea cu care apăra interesele
neamului său, mai marii de la Viena îi cer imperativ lui Carp să i se închidă
gura lui Eminescu. Drept urmare, Petre Carp îi scrie lui Maiorescu şi-i cere
textual: „şi mai potoliţi-l pe Eminescu”.
Situaţia sa devine critică la ziar. Scârbit de
şicanele care i se fac, de încercările de a-l pune să-şi retragă declaraţiile,
Eminescu scrie în Timpul: ”ce suntem noi, comedianţi, saltimbanci de
uliţă să ne schimbăm opiniile ca pe nişte cămăşi şi partidul ca cizmele?”. Urmarea: în decembrie 1881 este destituit
de la conducerea ziarului Timpul, sub
pretextul că transformase ziarul într-o tribună a opiniilor sale personale.
Faptul este consemnat cu satisfacţie de ziarul Telegraful din 11 noiembrie 1881, apoi de ziarul Românul al lui C.A. Rosetti, iar noului
redactor şef de la Timpul i se cere să-l atace pe Eminescu. Şi aceasta
fiindcă în faţa liberalilor „roşii” – cum îi numea el - Eminescu era un nebun,
care trebuia compromis şi îndepărtat spre propria lor linişte. Lucrul acesta a
fost cerut în mod expres de C. A. Rosetti conducerii partidului conservator.
În 1882 Eminescu participă la fondarea unei organizaţii
patriotice secrete, Societatea Carpaţii, care îşi propunea să sprijine orice
„întreprindere românească”, îndeosebi pentru
românii din Imperiul Austro-Ungar. Obiectivele societăţii vizau în
ultimă instanţă alipirea Ardealului la Ţara Românească. Imediat serviciile de spionaj ale imperiului
chesaro-crăiesc au intrat în funcţiune, infiltrându-şi oameni în interiorul
societăţii, care-l informau pe ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei la
Bucureşti, Ernst von Mayr, de toate acţiunile pregătite în sânul societăţii.
Este consemnată propunerea lui Eminescu ca studenţii transilvăneni care studiau
la Viena, pe timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la influenţarea
opiniei publice în favoarea realizării unei Dacii
Mari. Activitatea lui Eminescu este permanent urmărită de un anume Lachman,
redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt”.
În afară de austro-ungari, Eminescu deranjase şi Imperiul Ţarist, fiind
considerat un lider primejdios, care propagă idei naţionaliste.
Deşi se ştia urmărit, Eminescu nu tace. El denunţă
expansiunea forţată a catolicismului în România, maghiarizarea numelor
româneşti în Transilvania şi îl acuză pe regele Carol I pentru lipsă de autoritate. Continuând să dezvăluie
cârdăşia conservatorilor cu liberalii, Eminescu devine indezirabil pentru toată
lumea politică. Un om de o asemenea cinste şi atât de necoruptibil deranja
evident pe mulţi.
În 1883 poetul se afla pe culmea creaţiei. Singura
ameninţare era surmenajul şi nemulţumirea că tot ceea ce face este neînţeles şi
că naţiunea română este pradă corupţiei arătată de puterea ”superpusă”. El
declarase în paginile ziarului: „sunt
dezamăgit, căci am lucrat din convingere şi cu speranţa în consolidarea ideilor
mele şi un viitor mai bun ţării mele”.
Crezul lui era că România şi civilizaţia europeană pot fi salvate de spiritul
latin echilibrat şi armonios. „Noi, poporul latin de origine ortodoxă, suntem în
realitate meniţi a încheia lanţul dintre apus şi răsărit; aceasta o simţim noi
înşine, se simte în mare parte de
opinia publică europeană” scrie el în paginile ziarului, declaraţie ce-i
irită atât pe austro-ungari cât şi pe ruşi. Ultima picătură pentru autorităţi a
fost citirea de către Eminescu a poeziei „Doina”
la data de 6 iunie 1883 la Junimea, poezie
considerată de acad. Mihai Cimpoi din Republica Moldova, drept testamentul lui
Eminescu. „Doina” a produs o emulaţie
extraordinară în ţară şi o iritaţie teribilă în afara ei.
Deşi Eminescu simte valul de ostilitate care se
ridicase împotriva lui, el nu poate să prevadă evenimentele care au urmat. În 28
iunie 1883, dată fatidică pentru cultura românească, este luat pe
sus de poliţie şi internat cu forţa într-un ospiciu. Exact în acea zi
Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român pentru 48 de ore,
iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I, prin care Germania ameninţa
cu războiul. După internarea abuzivă a lui Eminescu la Sanatoriul Şuţu,
internare plătită chiar de Titu Maiorescu, guvernul a desfiinţat Societatea Carpaţii la cererea
reprezentantului Austro-Ungariei la Bucureşti. Miza acestor acţiuni era de fapt
semnarea tratatului secret dintre România şi Tripla Alianţă formată din
Austro-Ungaria, Germania şi Italia, ceea ce ar fi dus automat la excluderea
revendicării Ardealului de către Români
şi, implicit, la interzicerea oricăror proteste româneşti pentru eliberarea
Ardealului, punându-le în afara legii.
Deci declararea nebuniei lui Eminescu a fost un
act samavolnic, premeditat, legat de aşa zise ”interese de stat”.... Tratatul a
fost semnat până la urmă în septembrie 1883 ceea ce a însemnat trădarea
patrioţilor ardeleni şi distrugerea civilă a lui Eminescu. Poliţia i-a sigilat
casa, Maiorescu i-a ridicat toate manuscrisele şi documentele - chipurile pentru
a le proteja - depunându-le abia după mulţi ani la Academie. Lui Eminescu nu
i s-a mai permis niciodată să-şi revadă corespondenţa, notele,
însemnările. Motivele au ieşit la iveală după studierea acelor manuscrise
care au rămas nedistruse de Maiorescu:
împiedicarea unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, mergând
până la o răsturnare a lui Carol, considerat trădător al României. Măsurile
luate de serviciile secrete pentru a zădărnici asemenea proiecte au fost
simple: suprimarea adversarului, întâi ca persoană civilă autorizată să
informeze publicul, apoi ca persoană care nu mai este în deplinătatea
facultăţilor mintale, pentru ca să se sfârşească prin exterminarea sa fizică.
Titu Maiorescu insistă în a prezenta în public exclusiv latura poetico-romantică
a lui Eminescu, îndepărtând ex abrupto activitatea lui publicistică şi
poziţia lui politică. Pe de altă parte, acelaşi Titu Maiorescu îi scria lui
Eminescu în februarie 1884: „nu ştii dumneata iubirea şi dacă-mi dai voie să
întrebuinţez cuvântul exact admiraţia adesea entuziastă, ce o am şi eu şi tot
cercul nostru literar pentru dumneata, pentru poeziile dumnitale, pentru toată
lucrarea dumnitale literară şi
politică”. Greu, foarte greu de înţeles această atitudine dublă. Se lansează
zvonul nebuniei lui Eminescu, considerată la început ca inexplicabilă, apoi
legată de o presupusă boală venerică sau chiar de una congenitală, mergându-se
până la ipoteza perversă a unui lues ereditar, menit să maculeze şi familia lui
Eminescu. Punându-i-se diagnosticul de sifilis de către dr. Francisc Iszac la
Botoşani, i se administrează un
tratament percutan cu clorură de mercur în doze mari de 4 până la 7 gr. /
procedură, doze extrem de toxice. Agravarea tulburărilor psihice, a stării de
denutriţie, hipersalivaţia, apariţia unei incontinenţe de urină asociată cu
constipaţia, anemia şi nevrita periferică sunt semne nete de intoxicaţie cu
mercur, motiv pentru care dr. Iszac îl trimite la o cură de dezintoxicare la
Lacu Sărat. În anii următori a fost
arestat abuziv de 8 ori de către Poliţia Română în scopul intimidării lui. În
tot acest timp şi-a pierdut o parte din fervoarea creativă. Ciclitatea
fenomenelor psihice îl face pe dr. Iszak să creadă că tratamentul aplicat de el
este benefic şi creşte doza de mercur administrată, gândindu-se chiar să-şi
comunice isprava. Noroc că în 1888 Veronica Micle reuşeşte să-l aducă la
Bucureşti, unde Eminescu colaborează anonim la câteva ziare şi reviste. În
ziarul România liberă apare la 5
ianuarie 1889 în Bucureşti, ultimul text scris de Eminescu, care a dus la
ruperea unei fragile coaliţii dintre conservatori şi liberali. Repede se află
că anonimul în chestiune nu este altul decât „proscrisul” Eminescu. Maşinăria
se pune din nou în mişcare, Eminescu
este găsit şi „internat” iar, la puţin timp, în iarna lui 1889. De data aceasta
nu mai iese viu.
Psihiatrul
român Ovidiu Vuia studiază perioada 1883-1889 şi culege suficiente probe care
dovedesc în bună măsură menţinerea puterii creatoare a lui Eminescu în
perioadele dintre crize, până în preajma morţii sale. El şi-a păstrat destul de
bine memoria, capacitatea intelectuală, precum şi talentul de a improviza
versuri, aşa încât în august 1888 prietenii îl credeau complet restabilit.
Alexandru Vlahuţă îl vizitează de mai multe ori şi îl descrie:” era de o tristeţe şi de o melancolie
sfâşietoare, blând ca şi înainte....Avea deplină aducere aminte a oamenilor, a
lucrurilor şi a tuturor întâmplărilor
din urmă”. În toată această perioadă
a muncit enorm - peste 2000 de pagini scrise, dintre care foarte multe
traduceri şi 6 poezii. Amintesc dintre acestea Sara pe deal, De ce nu-mi vii, La steaua, care în nici un caz nu se
arată a fi fost scrise de un dement, morfinoman şi alcoolic !? Unde oare sunt
manuscrisele din această perioadă!?! Este absolut decepţionantă constatarea că
tocmai această reală capacitate intelectuală arătată de Eminescu în aceşti 6
ani dintre 1883-1889 - inclusiv învăţarea a 2500 de cuvinte din limba sanscrită
- a fost considerată de unii drept produs al bolii psihice. Este drept că puseul
maniacal poate conferi energii nebănuite, dar produsul unei asemenea stări este
adesea dezordonat, cu multă incoerenţă - pe când în perioada amintită, Eminescu
a făcut traduceri corecte, din care aş aminti Gramatica limbii sanscrite de
Franz Bopp.
Concluzia oficială a morţii formulată în urma
autopsiei, coroborată cu declaraţiile medicilor care l-au tratat, a fost de
sifilis nervos cu paralizie generală progresivă (PGP), la care s-a adăugat şi
diagnosticul de alcoolism cronic. Iată însă că reluarea cazului Eminescu ne
arată că el a fost examinat în februarie 1884 în Austria la clinica din
Ober-Döbling de către doctorii Obersteiner şi Leidersdorf precum şi în 1887 la
Viena de dr.Nothnagel. Toţi au diagnosticat o boală psihică de natură
nesifilitică. Menţionez că de la stabilimentul din Ober-Döbling au dispărut foi
din dosarul medical al lui Mihai Eminescu!! Am amintit mai sus că
neuropsihiatrul român Ovidiu Vuia este unul dintre cei care au reluat în
ultimii ani datele medicale ale dosarului Eminescu. El a ajuns la concluzia că
între prima criză din 1883 şi ultima din 23 martie 1889 Eminescu a prezentat
elementele clinice ale unei psihoze maniaco - depresive. Peste aceasta şi cu un
caracter net agravant s-au suprapus semnele unei intoxicaţii cronice cu mercur
(hidrargirism), care cuprind polinevrite, turburări psihice, miocardite
generatoare de sincope cardiace. De altfel, la autopsie, inima, ficatul şi
rinichii lui pledau pentru acest tip de leziuni toxice (degenerescenţă
granulo-grăsoasă), în timp ce creierul lui nu arăta atrofia caracteristică
paraliziei generale progresive din sifilisul terţiar, având o greutate de 1.445
gr. Aceasta explică de ce la Eminescu tulburările psihice erau mai mult de
ordin afectiv, cu menţinerea memoriei, fără turburări de vorbire sau scris.
Expresia finală a paraliziei generale progresive este demenţa, în timp ce
Eminescu a fost lucid până în ultimele clipe. Oricum, repetăm, paralizia
generală progresivă nu se remite niciodată spontan, pe când la Eminescu am
asistat la perioade de ameliorare întretăiate cu acutizări ale fenomenelor
psihice. Deci diagnosticul de psihoză
maniaco-depresivă, asociată şi complicată cu un hidrargirism cronic (ca urmare
a unui tratament intempestiv cu mercur pentru un presupus sifilis) exprimă cu
mare probabilitate manifestările pe care le-a prezentat Mihail Eminescu. Insist
încă odată că intoxicaţia cu mercur provoacă tulburări psihice importante de
tip obsesiv-compulsiv, halucinaţii vizuale şi auditive, instabilitate
emoţională, anxietate, fenomene maniaco - depresive. În bună măsură intoxicaţia
cu mercur reproduce în mod frapant tabloul unora dintre manifestările
sifilisului nervos. Eminescu nu a avut deci nici epilepsie (A. Şunda), nici
schizofrenie (C. Vlad), nici sifilis nervos (Fr. Iszac, Gh. Marinescu, P.Zosin)
asociat cu alcoolism cronic (P. Zosin).
Evident că elementul fundamental de afirmare /
infirmare a substratului organic al paraliziei generale progresive în stadiul
de demenţă rămâne examenul anatomo - patologic microscopic al creierului lui Eminescu. La Bibl. Academiei Române
se află corespondenţa purtată de savantul Gheorghe Marinescu ( pe atunci în
vârstă de doar 26 de ani, proaspăt venit de la Paris) cu A.C.Cuza:”creierul mi s-a adus dela Institutul Şuţu
într-o stare de descompunere, care nu permitea un studiu fin al structurii
circumvoluţiunilor. Putrefacţia era datorată căldurii şi faptului că a fost
scos prea târziu după moarte. Creierul era într-adevăr voluminos,
circumvoluţiile bogate şi bine desvoltate şi prezenta ca leziuni microscopice
o meningită localizată la lobulii anteriori. Din nenorocire, creierul fiind -
aşa cum am spus - descompus, nu am făcut studiul istologic, ceeace e o mare
lacună”.
Aşa cum am arătat la începutul expunerii mele, în
scrisoarea din 29 iunie 1914, Gheorghe Marinescu îşi menţine punctul de vedere
conform căruia Eminescu a murit de paralizie generală progresivă, formă a
sifilisului terţiar. Declaraţia o făcea deci la 25 de ani de la examenul
macroscopic al creierului lui Eminescu, la care constatase doar o meningită
localizată la lobii frontali. Într-o recentă punere la punct a
neurosifilisului, prof. Ghanem de la John Hopkins University din Statele Unite,
descrie în forma paretică a neurosifilisului: atrofii ale lobilor frontal şi
temporal, dilataţia ventriculilor şi semne de meningită cronică, evidentă mai
ales în zonele cu atrofie cerebrală. Ori, descrierea lui Gheorghe Marinescu
menţionează doar simfiza meningo-cerebrală pe faţa inferioară a
circumvoluţiilor frontale, creierul fiind voluminos, cu circumvoluţii bogate,
bine dezvoltate. Se ştie astăzi că spirochetele au fost evidenţiate în toate
cazurile de sifilis nervos la nivelul substanţei cenuşii, în celulele
endoteliale şi în microglii, niciodată în substanţa albă (Merritt 1940).
Prezenţa treponemei consumatoare de
neuroni ar fi trebuit să ducă la o diminuare vizibilă a masei cerebrale, lucru
care nu a fost consemnat la creierul lui Eminescu*.
La aproape 125 de ani de la moartea lui Eminescu
constatăm că defăimarea lui nu a încetat.
În manualele şcolare continuă denaturarea adevărului privitor la
Eminescu, prezentat elevilor ca fiind un
om trist, inadaptat, rupt de realitate, a cărui moarte este pusă în mod
eronat pe seama unei demenţe sifilitice. Este destul de evident că prin
diagnosticul de demenţă se încearcă minimalizarea operei publicistice a
poetului – şi, pe cale de consecinţă - a
concepţiilor lui social-politice. Acest act medical incorect reverberează însă
şi în aprecierea calităţii poeziilor scrise după 1883, dar şi pentru opera lui
poetică de dinainte de prima internare.
Una
este să fi suferit de o psihoză maniaco-depresivă, cu accese pentru care a fost
spitalizat şi de unde a ieşit de fiecare dată aproape complet restabilit, cu
facultăţi intelectuale normale şi potenţial creator demonstrat - şi alta este
demenţa din paralizia generală progresivă (PGP), care are un caracter
progresiv, fără remisiuni. Ţinta
acestei defăimări nu este numai Eminescu
- românul absolut, cum îl numea Petre Ţuţea. Ţinta suntem noi toţi românii,
cărora ni se mânjesc simbolurile, ni se atacă esenţele.
*După prezentarea făcută de mine la Iaşi, la
discuţii a luat cuvântul nonagenarul Prof.Dr.Constantin Romanescu, fost
profesor de psihiatrie la Facultatea de Medicină din Iaşi şi director al
Centrului Pilot OMS pentru Sifilis Nervos din această parte a ţării. D-sa a
susţinut ferm că Eminescu nu a suferit de sifilis nervos.
Eminescu nu s-a încovoiat în faţa opresorilor, cu
preţul vieţii lui. Era un om dintr-o bucată, aşa cum îl caracterizează I.L.
Caragiale. Eminescu a avut geniala intuiţie de a anticipa unirea românilor
împotriva tuturor aparenţelor care-l contraziceau. El a dat măsura adevăratului
patriotism. Eminescu este un bun al poporului român, care trebuie apărat aşa
cum ne apărăm familia, cum ne apărăm avuţia, cum ne apărăm credinţa.
După această pledoarie pe care am făcut-o în
primul rând cu inima, fiindcă acolo mă doare Eminescu, putem să-l întrebăm pe
poet prin gura lui Nichita Stănescu, „dacă
mai doarme bine în patul inimilor noastre?” şi pun această întrebare pentru că după 1990
am constatat o triplă încercare de a-l rupe pe Eminescu de poporul român, de
fiinţa noastră naţională.
În primul rând se cer menţionate încercările unei
părţi a criticii şi istoriei literare româneşti de a-l elimina pe Eminescu din
lirica românească, considerându-se că lirica eminesciană s-a istoricizat, că a
rămas la stadiul tradiţionalist, că Eminescu este încremenit în tiparele
tradiţionalismului, nedepăşind bariera spre modernism. Într-o interpretare
absolut vulgară, Eugen Negrici consideră de pildă că Luceafărul are o atracţiozitate plebee. Critica lui Eminescu făcută
de Nicolae Manolescu atinge zone ale ridicolului atunci când consideră că în
răspunsul dat de Mircea lui Baiazid eu
îmi apăr sărăcia, şi nevoile, şi neamul, Eminescu ar hiperboliza starea de
sărăcie. Chipurile, un domnitor patriot ar trebui să urmărească civilizarea
neamului său, nu conservarea cu mândrie a sărăciei. Ori cheia răspunsului lui
Mircea este cu totul alta; apărarea pământului, a gliei, indiferent de cât de săracă sau bogată este ţara. Este
evident că criticului nu i-a scăpat acest aspect, dar, din maliţiozitate, a dat
o altă interpretare descalificantă pentru el. Lucrurile acestea se întâmplă în
anii noştri, ai libertăţii de expresie, dar asemenea „scăpări” au permis de-a
lungul anilor ticăloşii de genul celei operate de Moses Gaster, pretins prieten
al poetului, care în 1910, în Encyclopedia
Britannica, informa publicul englez că Eminescu este numele unui poet de
origine turco-tătară. Informaţia a fost preluată în următoarele 3 ediţii până
în 1929, de unde trece în Larousse de
XX-ème siècle (1930) şi în enciclopedia americană The New Century, unde numele lui Eminescu devine pur şi simplu
Mihail Emin (1954). În 1967 Béatrice Patt prelua aceleaşi date în European Authors.
Faţă
de aceste grosolane omisiuni şi distorsiuni privind perenitatea operei sau însăşi persoana lui Eminescu protestează
vehement românistul francez Jean-Louis Courriol : „rien n’est évidemment plus consternant s’agissant d’un créateur dont
l’essentiel de l’oeuvre est resté exceptionellement moderne et actuel”. Oricum, există o motivaţie care
explică de ce pentru străinii
Jean-Louis Courriol, Giuseppe Ungaretti, Rosa del Conte Eminescu este un poet
modern şi cât se poate de actual iar pentru Nicolae Manolescu, Zigu Ornea,
Virgil Nemoianu este un tradiţionalist, antisemit, xenofob, romantic întârziat,
conservator. Observaţia aceasta cu totul îndreptăţită, la care răspunsul este
lăsat la latitudinea cititorului, aparţine lui Theodor Codreanu.
În al doilea rând menţionez încercarea de a-l
compromite pe Eminescu în spaţiul ştiinţelor, al filozofiei şi al ideilor
politice. Este uimitor câte ştia şi câte înţelegea acest om, declară Nicolae
Iorga, în timp ce alţii l-au considerat un simplu diletant.
Punctul central al contestării lui Eminescu rămâne
însă acuza de antisemitism, de la care plecându-se, poetul este făcut
responsabil pentru apariţia fenomenului legionar, unul dintre cei mai vehemenţi
fiind în această privinţă Moses Rosen. Este evident pentru toată lumea că ceea
ce a scris Eminescu despre evreii din România are un substrat eminamente
economic şi nu poate fi echivalat cu o atitudine antisemită per se. Mihai Ralea este unul dintre
primii care au sesizat şi respins confuzia punctelor de vedere, adică a
economicului cu religia şi cu rasa. De altfel, încă din 1869, Mihail
Kogălniceanu declara că „în România chestiunea evreilor nu este o chestiune
religioasă, ci una economică”. Eminescu declară în Timpul din 29 aprilie 1879: „noi
nu suntem inamicii cauzei israelite dar credem că interesele reciproce sunt
armonizabile; pentru aceasta se cere bunăvoinţă”. În fond, el nu avea
accente critice pentru evreul care se duce la Sinagogă, ci pentru evreul
cârciumar care pune alcool metilic amestecat cu ţuică, provocând cazuri de
orbire, observaţie făcută pentru prima dată de Principele Carol în 1873. Atitudinea
lui plină de bun simţ s-ar putea spune că era adresată nu numai evreilor, ci şi
fanarioţilor, maghiarilor, ruşilor şi - culmea - a dus totuşi la taxarea lui
Eminescu ca xenofob. În perioada 24 mai - 21 iunie 1879 publică în Timpul o serie de articole cu titlul „Cestiunea israelită”, în care susţine pe
bază de cifre şi fapte că, în majoritatea lor, evreii profită, ca altădată
fanarioţii, de decalajul dintre nivelul lor de civilizaţie şi starea satelor
româneşti. Eminescu a avut curajul opiniei, adică, după cum spune George
Simenon, a avut curajul de a spune cu voce tare ceea ce gândea toată lumea. În
aceeaşi ordine de idei, Eminescu a considerat drept o datorie elementară pentru
un cetăţean român de altă naţionalitate să ştie şi limba română, întrucât
respectul pentru limba de stat este un semn de solidarizare cu patria care te-a
adoptat. De aceea el a pledat ca acordarea cetăţeniei pentru evrei să se facă
individual, deoarece tot individual se acorda şi pentru românii din afara
graniţelor ţării.
În ceea ce priveşte cunoştinţele şi pregătirea
extraliterară a poetului, personalităţi de prim rang ale ştiinţei româneşti ca
Octav Onicescu, Aurel Avramescu, Solomon Marcus, Constantin Noica, Mihai
Drăgănescu, Andrei Dorobanţu au remarcat nivelul de cunoştinţe, înţelegere şi
transpunere artistică pe care l-a arătat Eminescu pentru fenomene dintre cele
mai diverse ale cunoaşterii ştiinţifice. „ Un student român la Viena şi Paris,
care ştie germana şi franceza, voia să absoarbă istoria religiilor, astronomie,
filozofie, fizică, etnopsihologie, geopolitică, să facă simultan metafizică şi
gazetărie angajată. Un suflet romantic dedat armoniei universale, dar pe care
malaxorul politicianismului valah l-a spulberat. Ce lecţie mai sublimă şi mai
tristă totodată de romanitate se poate închipui?” scrie criticul literar Dan C.
Mihăiescu
O a treia direcţie de atac împotriva lui Eminescu
a vizat surparea modelului cultural eminescian, pentru a pune sub semnul
întrebării întreaga cultură românească. Rezultatul: România nu are un Institut
Eminescu, aşa cum există Institute de cercetare, documentare şi mediatizare
dedicate lui Dante, Goethe, Cervantes, Shakespeare, Puşkin, Petöfi. Nu există catedră
Eminescu, nu există deci o preocupare de a-l folosi pe Eminescu drept
iniţiator şi vector al progresului nostru cultural şi nu numai. Fiindcă nu
putem nega că Eminescu este omul deplin al culturii noastre. Nici o altă
cultură europeană nu s-a identificat în asemenea măsură cu un singur
reprezentant al ei, aşa încât situaţia lui Eminescu nu are echivalent european,
după cum declară Edgar Papu. Aşa cum arată prof. Nicolae Georgescu într-un
interviu publicat în revista Ateneu, termenul de eminescologie apare de-abia în suplimentul DEX din anii ’80. Să nu
ne mai mirăm că o acţiune meritorie dedicată lui Eminescu-ziaristul, organizată anul trecut de Uniunea Ziariştilor
Profesionişti din România la Muzeul Literaturii Române în ziua de 28 iunie, nu
a fost mediatizată pe măsură, deşi Doru Dinu Glăvan, preşedintele acestei
Uniuni, îl consideră pe Mihai Eminescu părintele
breslei ziariştilor de la noi din ţară.
Consider că toate aceste dovezi de ignorare a
publicisticii eminesciene, lipsite de orice posibile justificări, nu pot fi
înlocuite de Hotărârea Camerei Deputaţilor din 16 noiembrie 2010 prin care ziua
de naştere a poetului - 15 Ianuarie - a fost declarată drept Zi a Culturii Naţionale.
Eminescu
s-a sacrificat pentru noi şi a fost sacrificat pentru interese obscure.
Recuperarea lui Eminescu in toto,
trebuie să devină din ce în ce mai mult unul din dezideratele majore ale
naţiunii române, care are dreptul să beneficieze de acest exemplar uman de
excepţie al plaiurilor bucovinene, să-l apere, să-l ocrotească şi să facă
posibile versurile din :„Ce-ţi doresc eu
ţie, dulce Românie”. Ca să-l merităm pe Eminescu, trebuie, în primul rând,
să-i cunoaştem întreaga operă, să descifrăm şi să facem public mesajul din
articolele de presă, să-l recitim şi să înţelegem jertfa sa pentru ridicarea
neamului românesc, în care avea o încredere nestrămutată. Copiii şi tinerii
trebuie să ajungă să-l iubească pe Eminescu. Pentru aceasta trebuie întâi să-l
cunoască, să-i cunoască opera, să o lectureze cu plăcere, nu numai să o
studieze pentru note, extemporale şi teze. Într-un interviu cu Corneliu Coposu
acesta declara că la liceul din Blaj, în anii ’30, elevii se întreceau între ei
care ştie să recite mai multe poezii de Eminescu. „ Dacă aş fi aflat de Eminescu doar din
manualul şcolar, ar fi fost un Eminescu
veşnic îndrăgostit, sărac, neadaptat social, incapabil de a face ceea ce a
făcut pentru a rămâne cel mai mare poet, cel mai mare ziarist, unul din cei mai
importanţi români” spune scriitoarea Miruna Lepuş. În schimbarea de optică,
rolul învăţătorului şi al profesorului de limba română este capital pentru Dan C. Mihăiescu, care doreşte elevilor
români să aibă noroc de dascăli foarte buni, care să le ceară şi
părerea despre Rugăciune sau Rugăciunea unui dac, care să le arate şi
străduinţa lui de a şti şi chimie, şi alchimie, şi istorie, şi metafizică. „Dacă ai deci acest
noroc”, îi spune criticul literar imaginarului elev cu care stă de vorbă,
„sigur te duci la Eminescu şi descoperi lumea”.
Vă mulţumesc pentru atenţie.
Prof Dr Nicolae CONSTANTINESCU
N.A. La realizarea acestui eseu am folosit în primul rând marea mea
dragoste şi admiraţie pentru Eminescu apoi următoarele materiale:
1. Cioabă C (sub red.): Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani. Editura
Humanitas, Bucureşti, 2014
2. Codreanu Th: Dubla sacrificare a lui Eminescu. Ed.
Macarie, Târgovişte, 1997
3. Crişan RM: Eminescu interzis - Gândirea politică. Ed. Tibo, Bucureşti,
2009
4. Goci A: Mihai Eminescu : Poezii.
Referinţe critice. Ed. 100+1, Bucureşti, 1998
5.Ghanem KG: Neurosyphilis: a historical perspective and review. CNS Neuroscience&Therapeutics. 2010 ; 5/16 :e157-e168
6. Merritt HH, Adams RD, Solomon
HC: Neurosyphilis. Oxford University
Press, New York, 1940
7. Murăraşu D: M. Eminescu. Scrieri Politice. Ed.
Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2011
8. Neghina R, Neghina AM: Medical controversies and dilemmas in
discussion about the illness and death of Mihai Eminescu (1850 – 1889), Romania’s National Poet. Medical Problems
of Performing Artists 2011 ; 1/26 :44-50
9. Speteanu V (ed.), I Drăguşin
(îngrijitor ediţie): Eminescu doineşte...
Ed. Speteanu, Bucureşti, 2012
