În afară de activitatea
didactică, „Omul şcolii", cum a fost supranumit Spiru Haret a desfăşurat o
bogată activitate în interesul învăţământului românesc unde a ocupat următoarele
funcţii: inspector general al învăţământului, membru în consiliul permanent al
instrucţiunii, secretar general al Ministerului Instrucţiunii Publice şi în
trei rânduri ministru al acestui departament.
Raportul său din 1884 asupra învăţământului cuprinde informaţii despre starea învăţământului din acea vreme din care cităm: „Este admis, şi e un adevăr, că ţara noastră a realizat în 60 de ani progrese de neînchipuit. Izolată până deunăzi prin situaţiunea sa geografică, şi mai mult încă prin forţa împrejurărilor, ea s'a găsit deodată într'o situaţiune de inferioritate necompatibilă cu vigoarea şi cu inteligenţa poporului său, atunci când a încetat izolarea sa de mai înainte. Energia şi succesul cu care ea luptă de atunci pentru a recâştiga timpul pierdut îi vor da, fără îndoială, locul ce merită în lume.
Dar trebue să lucrăm prin toate mijloacele pentru ca momentul acela să sosească cât mai curând.
Păturile de jos ale poporului sunt acelea cari au cu
deosebire trebuinţă de solicitudinea noastră. Ele sunt acelea care au
beneficiat mai puţin de lucrarea de transformare
din ultimele deceni, şi aceasta este natural,
deoarece mişcarea, venită de sus în jos, are trebuinţă de timp mai lung până să
se comunice masei. Pentru a lucra asupra masei nu sunt deajuns numai mijloacele
administrative, nici, în genere, acele restrânse între limitele unui formalism
riguros. Trebue ca toţi care au o putinţă cât de mică de a contribui la
ridicarea nivelului poporului să-şi dea
concursul muncii sale, fără tocmeală şi fără ezitare. Corpul
didactic, prin numărul cel mare al membrilor săi, prin cultura lor, prin faptul
că sunt răspândiţi pe toată suprafaţa ţării şi până în colţurile cele mai
îndepărtate, este chemat în prima linie la această mare operă. Ceea ce lucrează
el în şcoală este, fără îndoială, meritoriu; dar atâta nu ajunge.
Dacă învăţătorul ar considera rolul său ca terminat,
îndată ce a dat strict cantitatea şi felul de muncă pentru care este plătit, el
ar fi un bun funcţionar, dar nu ar merita numele de apostol cu care se
glorifica şi nu ar fi un bun patriot. Învăţătorul trebue să înveţe şi să facă
mai buni, nu numai pe copii, dar pe toţi cei care au trebuinţă să fie instruiţi
şi luminaţi. Conduşi de aceste vederi şi convinşi că aducem ţării un serviciu
de primă ordine, noi ne-am silit să utilizăm activitatea corpului didactic şi
înafară de şcoală, punând-o în serviciul luminării poporului şi al deşteptării
lui la o vieaţă intelectuală, morală şi economică mai bună.
La prima vedere, întreprinderea se părea foarte grea. Se părea puţin probabil ca corpul didactic să-şi impună de bună voie un adaus de muncă şi răspundere.
Modul plin de vrednicie cum el a răspuns la aşteptarea noastră ne dispensează de a mai dovedi cât de netemeinice erau temerile acelea".
În cei zece ani cât a fost ministru al învăţământului, în perioada 1897-1910, a creat o şcoală, o epocă haretiană - şi
post haretiană – după cum o numeşte G. Ţepelea.
S. Haret a înţeles mai bine decât nimeni altul că învăţământul românesc trebuie să constituie o prioritate naţională şi că, fără un ţăran luminat, România nu poate aspira la dezvoltare economică.
Pentru a lumina locuitorii satelor el a dat o
importanţă deosebită armatei
lui de cazaci (aşa numiţi „cazacii lui Haret") în lupta sa contra „mizeriei şi
întunericului de la sate". În acest sens spunea: „Am vrut să fac din
învăţători o forţă naţională, pe care s-o îndrept contra mizeriei şi întunericului
de la sate." Prin întreaga sa activitate a înţeles să transforme şcoala
într-un focar de iradiere, cerându-le învăţătorilor să creeze bănci populare,
obşti ţărăneşti, cooperative, să nu se rezume numai la activitatea de la catedră,
instituindu-se în adevăraţi „Apostoli
ai satelor" (după G. Ţepelea).
Prin eforturile sale a lăsat o operă ştiinţifică
deosebită, a creat acea armată de „Apostoli"
ai
şcolii care au contribuit la o înflorire fără precedent a patriei sale.
Mulţumim,
domnule Spiru Haret.
Raportul său din 1884 asupra învăţământului cuprinde informaţii despre starea învăţământului din acea vreme din care cităm: „Este admis, şi e un adevăr, că ţara noastră a realizat în 60 de ani progrese de neînchipuit. Izolată până deunăzi prin situaţiunea sa geografică, şi mai mult încă prin forţa împrejurărilor, ea s'a găsit deodată într'o situaţiune de inferioritate necompatibilă cu vigoarea şi cu inteligenţa poporului său, atunci când a încetat izolarea sa de mai înainte. Energia şi succesul cu care ea luptă de atunci pentru a recâştiga timpul pierdut îi vor da, fără îndoială, locul ce merită în lume.
Dar trebue să lucrăm prin toate mijloacele pentru ca momentul acela să sosească cât mai curând.
La prima vedere, întreprinderea se părea foarte grea. Se părea puţin probabil ca corpul didactic să-şi impună de bună voie un adaus de muncă şi răspundere.
Modul plin de vrednicie cum el a răspuns la aşteptarea noastră ne dispensează de a mai dovedi cât de netemeinice erau temerile acelea".
În cei zece ani cât a fost ministru al învăţământului, în perioada 1897-
S. Haret a înţeles mai bine decât nimeni altul că învăţământul românesc trebuie să constituie o prioritate naţională şi că, fără un ţăran luminat, România nu poate aspira la dezvoltare economică.
Prof.dr.Florin-Cristian GHEORGHE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu