"Contemporan cu fluturii / cu Dumnezeu", poetul ne vorbeşte, dincolo
de timpul / spaţiul relativ, din interiorul marii patrii a Cuvîntului.
Toţi sîntem fii ai Cuvîntului, fiinţăm întru Logos ca "acreditaţi ai unei
ordini duminecale". Noua arhitectură a sacrului pe care o înalţă Blaga
e zidită din "cărămizi” mitice, iar grafemul model al acestui original
spaţiu poetic e, între altele, şi linia ondulată a plaiului mioritic.
Prin structurile de vase comunicante ale operei sale pulsează o magmă
poetică, mitică, filosofică de o incredibilă forţă iradiantă.
"Rob orgiastic" al unei "patimi demonice" - metafizica, românul
Lucian Blaga nu descrie lumea fenomenală, ci creează noi lumi,
încrezător în forţa Cuvîntului. Paradoxal: pînă către vîrsta de 4 ani,
copilul Lucian n-a vorbit. Comentariul din "Hronicul şi cîntecul
vîrstelor" - "am intrat în lume sub semnul unei fabuloase absenţe a
cuvîntului" - trimite către noima mitului.
Tăcerea - stare adamică - îşi pune astfel pecetea asupra întregii sale
opere, fiind minus-cuvînt.
Spaţiul poetic este un spaţiu imaginar. Sensibilitatea poetică modernă a
pulverizat tiparele calme ale clasicismului, a indus în interiorul poeziei
centre ale neliniştii, trasînd o nouă tipologie a spiritului.
Noi considerăm spaţiul poetic drept o topologie a metaforei. Ca o
constelaţie - axis mundi multiplă - în care pulsează concentrări de masă
metaforică cu acţiune circular-elicoidală. Am numit aceste zone de
maximă densitate mitic-metaforic drept centre de iradiere metaforică;
rangul lor este dat de încărcătura mitică şi de penetraţia frecvenţială:
tăcere, cîntecul, cuvîntul, lumina, somnul, muntele, timpul, noaptea,
umbra, drumul, sîngele, focul, mirabila sămânţă.
Analiza topologică a centrelor de iradiere metaforică descoperă în şi în
jurul acestor concentrări de plasmă metaforică un continuum spaţiu /
timp ai structurii orice.
Structura orficâ e un pattern de adîncime al marii poezii, o organizare
matricială a cîmpului de forţă sacră a Cuvîntului. A unui cuvînt ziditor
şi apotropaic, îmblînzitor a tot ce se ascunde, sălbatic, în Fiinţă.
Viziunea eminesciană din "Memento mori" e o rescriere a imploziei
unei astfel de structuri orfice:
"De-ar fi aruncat în caos arfa-i de cîntări îmflată,
Toată lumea după dînsa, de-al ei sunet atîrnată,
Ar fi curs în văi eterne, lin şi-ncet ar fi căzut...
Caravane de sori negri, cîrduri lungi de blonde lune
Şi popoarele de stele, universu-n rugăciune, în migraţia eternă
de
demult s-ar fi pierdut."
Prăbuşirea în sine a Cosmosului, rătăcirea "în văi de caos", accentele
de închidere, stingere amprentează o zonă minus-orfică, semnalizează
minus-Cuvîntul.
Triada tăcere-cuvînt-cîntec reprezintă arta poetică a maturităţii,
definitv marcată de sigiliul lui Orfeu. Cîntecul e o coborîre în infern, e
- deci - o părăsire a lumii faptei pentru lumea de linişte şi întuneric:
"Prieten al adîncului,
tovarăş al liniştei
joc peste fapte
Cîteodată, prin fluier de os strămoşesc
mă trimit în chip de cîntec spre moarte."
Deşi pare a fi gnoză, intonaţie mistică (evidenţiate şi de prezenţa unor
simboluri creştine), centrul metaforic cîntec vizează un strat mai adînc
în fiinţa umană, ființă care unifică orice contrarii, umblînd
"cînd vinovat pe coperişele iadului,
- cînd iără păcat pe muntele cu crini."
Intrai în zona gravifică a luminii, cîntecul eliberează, e ieşire din
necesitate şi intrare in infinitul libertăţii. Cîntecul e legea supremă:
"Dacă lumina ar cînta
varsîndu-şi puzderia,
noi am vedea cum cîntecul
consumă materia."
Astfel, cîntecul induce în spaţiul poetic blagian o clară semnificaţie
orfică. Lirică sa forţează nu către gnoza, mistica pitagoreică, ci către
stratul originar al orfismului: cîntecul îmblînzeşte informalul stihial,
ordinea de tip cosmic ("kosmos" = armonie, ordine) îşi supune
anarhia, organizează lumea după legile armonice ale frumuseţii şi ale
binelui ("kalos kai agathos").
Cîntecul "consumă materia", id est flinta orfică se consumă cîntînd, dar cîntecul edifică o nouă structură
umană în cel care ascultă, de tip sacral ("un templu, un menhir, un crin").
Poetul se referă direct la noua religie, cea a luminii, gîndind, între limitele minus-cunoaşterii, despre
ciocîrlie:
"În afară de om, singura fiinţă care are religia luminii este ciocîrlia. Zborul ciocîrliei este singurul act
din regnul animal care poate fi interpretat ca act ritual. Zborul ciocîrliei este o spirală înălţătoare, care
închipuie o arhitectură religioasă. Ciocîrlia clădeşte în fiecare zi un fel de turn babilonic, dar nu spre
a înfrunta pe Dumnezeul lumii, ci spre a-1 mări." (Elanul insulei, P-198)
În spiritul unei adevărate cunoaşteri poetice, una care revelează, dez-văluie, poetul creează mitologeme
explicative surprinzătoare. Ce este rouă? E "sudoarea privighetorilor / ce s-au ostenit toată noaptea
cîntînd."
Readus în matca durerii, cîntecul nu mai are harul orfic de a transmuta alchimic lucrurile şi fiinţele
în spaţiul legendei. Un alt Orfeu ne vorbeşte din interiorul spaţiului poetic al Cuvîntului. Orfeu modem
al unui timp ce demitizează, poetul nu mai are zeiasca încredere în puterile cîntecului. Aici şi acum,
cîntecul poate fi şi cuvînt, un cuvînt decăzut din starea de graţie:
"Poetul este nu atît mînuitor, cît de mîntuitor al cuvintelor."
în starea lor naturală, cuvintele sînt lacrimi:
"Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit aşa de mult să plîngă şi n-au putut."
O artă poetică ascetică, a autocunoaşterii prin asceza tăcerii, ne readuce către un pattem al absentei,
o absenţă plină de noimă. Refuzul semnificativ al copilăriei îl regăsii'; peste ani în cunoscutul
autoportret:
"Lucian Blaga e mut ca o lebădă, în patria sa
zăpada făpturii ţine loc de cuvînt."
În patria poeziei se vorbeşte în limba universală a tăcerii. Cîntecul dispare, se instaurează domnia
cuvîntului şi a perechii sale sinonimice - tăcerea. Cîntecul este doar o posibilă amintire a unei limbi
unice, arhaice, iar poezia încearcă să refacă hărţile acelei limbi. Seminţia poeţilor slujeşte acestei
amintiri:
"Nu vă miraţi. Poeţii, toţi poeţii sunt
un singur, neîmpărțit , neîntrerupt popor,
Vorbind sunt muţi. Prin evii, ce se nasc și mor,
cîntînd, ci mai slujesc un grai pierdut demult."
În conexiunea tăcere/cuvînt, ultimul termen e anulat, tăcerea fiind mai puternică, pentru că tăcerea,
într-un timp/spaţiu ce desacralizează, poate fi ultima şansă a regăsirii fiinţei:
"La patruzeci de ani - în aşteptare
Vei umbla ca şi-acum printre stele triste şi ierburi
La patruzeci de ani sugrumîndu-ţi cuvîntul
te-i pierde în tine - în căutare."
Tăcerea este cuvînt virtual, este - cum am mai accentuat - minus-cuvînt. Este o cunoaştere revelatorie,
incorporată în metaforă (aceasta cu sensul ei originar: meta+forein = "a duce dincolo").
Limbajul poetic însuşi este unul special, un instrument al unei cunoaşteri specifice - cunoaşterea poetică
- ce se constituie ca lanţ infinit de conexiuni-ipoteze. Dacă filosofia lui L. Blaga este, după propia-i
mărturisire, o "mitosofie", o preumblare pe "podişuri metafizice", atunci lirica sa este un spatiu/timp al
mitopoeziei (mito-poiein) în care fiecare centru de iradiere metaforică reprezintă şi o concentraţie
mitică, unde "sarcina mitică" a cuvîntului e maximă.
Cuvîntul e "corp sacru", element fundamental al genezei lumii poetice. Poezia lui L. Blaga e un cîmp
gravific în care forţă latentă din cuvînt îşi impune o fizică sui-generis, o fizică relativistă a magicului şi
a miticului. Poetul însuşi a mărturisit direct şi repetat, acest program mitic al operei sale:
”Născocesc motive mitice la fiece pas, fiindcă fără de o gîndire mitică nu ia ființă, din păcate sau din
nefericire, nici o poezie."
Antenele sensibilităţii sale poetice au receptat continuu noul mesaj al liricii modeme, fie ea chiar
avangardistă. Dar, nicăieri, opera sa nu expune ideile-şoc ale manifestelor avangardiste. Nu putem numi
nici un, text al său în care să izbucnească absurdul, antisintaxa, fluxul dicteului, pentru că specifică
spaţiului său poetic e sugestia, efectul de feed-back al unei "traduceri" dintr-o limbă universală a tuturor
fiinţelor:
" Traduc întotdeauna. Traduc
in limba românească
un cîntec pe care inima mea
mi-l spune îngînat, suav, în limba ei.”
Natura aluziv-simbolică a poeticii sale orientează discursul către interior. E o paradoxală închideredeschidere
către "illud tempus", către origini, spre stratul matricial al Mumelor. Lumea reală e o
reflectare "per spaeculum in enigmate". Rate o lume invadată de cîmpul gravific al mitului, iar acest
apel către mit tine nu numai de un destin singular, de o opţiune definitivă impusă de structura sa intimă
(într-o heraldică personală, unicornul e efigia proprie), dar arată şi funcţia clar creatoare a
instrumentului mitic.
În 1919, anul debutului său, poezia romînească părea a fi "îngheţată în tiparele unui tradiţionalism
steril" ale unui epigonism eminescian coborît către zone ce astupau gura unor izvoare proaspete. Pe de
altă parte, structura fiinţei e mult mai complicată acum, după apocalipsa unui război mondial, şi nu mai
încape în vechile tipare (restrictiv-limitative).
O umanitate neliniştită, dezechilibrată de fenomene social-istorice violente, impune poeziei -
instrument delicat ce înregistrează şocul cutremurelor celor mai insensibile - să caute un nou echilibru,
compensator.
L. Blaga a trăit direct această experienţă tragică a alienării şi a optat, definitiv, pentru o nouă viziune,
eliberatoare. Astfel, centrul absolut al operei poetice şi filosofice este, treptat, ocupat nu de cenzura
Marelui Anonim ci de fiinţă umană, al cărei destin creator e mai presus de orice constrîngere.
Poezia sa fundamentează o nouă antropologie, structural poetică, în care omul, "acreditat al unei
ordini duminecale", "nod cosmic", este purtător al luminii şi al cîntecului.
Un imn al omului, poezia sa, născută din lacrimă şi speranţă ("Sat al meu ce porţi în nume / sunetele
lacrimei"), ne transmite mesajul ei orfic esenţial:
"Nici o suferinţă nu-i aşa de mare să nu sc preschimbe-n cîntare."
Orfeu al unui timp/spaţiu deseori tragic, Lucian Blaga ne arată o posibilă cale a eliberării: aceea a
poeziei.
Radu Rotaru
