sâmbătă, 31 ianuarie 2015

Il mai merităm noi oare pe Eminescu ?

Il mai merităm noi oare pe Eminescu ?
Mai avem oare dreptul moral de a ne mândri cu
Eminescu ?

Nicolae Constantinescu, membru onorific al Academiei Oamenilor de Ştiinţă şi membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale din România

Cuvântare  susţinută în 26 mai 2014 la Societatea de Medici şi Naturalişti din Iaşi şi repetată la 17 iunie 2014 la Academia Oamenilor de Ştiinţă din România
                                             
Încep printr-o constatare, pe care mă voi strădui să o dezvolt: Eminescu a fost un geniu, nu un nebun! Genialitatea lui s-a arătat nu numai în poezie, în salba de bijuterii cu care a înnobilat România,  ci în tot ceea ce a scris, în toată activitatea lui prin care a pus în valoare sufletul românesc, învăţându-ne în primul rând să ne exprimăm într-o limbă română deosebit de frumoasă, de armonioasă, adevărată limbă literară. Într-adevăr „genialitatea lui” după cum declară Brătescu-Voineşti „se vede şi din poeziile lui, se vede însă mult mai strălucitoare din articolele scrise şi risipite în diferite ziare şi reviste”. A-l declara pe Mihai Eminescu nebun, alienat mintal, lipsit de judecată, dement, ca urmare a unor tulburări psihice accentuate pe fondul unui sifilis nervos şi a unui alcoolism cronic, este un act de o gravitate majoră, care ar trebui probat şi nu doar murmurat, şoptit, spus pe la colţuri şi preluat apoi în mod necontrolat ca fiind un fapt dovedit. Fiindcă o asemenea afirmaţie prin care se doreşte de fapt minimalizarea / anularea omului de opinie Eminescu pune într-un con de umbră întreaga operă eminesciană, inclusiv poezia. Dimpotrivă, Eminescu a avut un creier hiperactiv, care i-a permis performanţe cu totul neobişnuite unui om  aşa zis normal.
George Călinescu şi urmaşii lui au creat un şablon despre un Eminescu victimă a unei paralizii generale pe fondul unui sifilis congenital matern asociat cu alcoolismul, care i-au provocat sfârşitul la 15 mai 1889. Această concluzie s-a bazat pe diagnosticul pus la Botoşani de dr. Fr. Iszac, întărit ulterior de doctorii Gh. Marinescu şi Panait Zosin, iar recent de doctorii Petre Brânzei şi Const. Bălăceanu-Stolnici. Este drept că dr. Gheorghe Marinescu avea doar 26 de ani atunci când a făcut doar examenul macroscopic al creierului lui Eminescu, neputând efectua un examen histo-patologic probator. Acest fapt îl recunoaşte într-o scrisoare din 29 iunie 1914, în care totuşi îşi menţine punctul de vedere că Eminescu a murit de paralizie generală progresivă, formă a sifilisului terţiar, la fel ca în cazurile lui Nietzsche, Lenau şi Maupassant. Nicolae Manolescu constată cu regret / admiraţie nedisimulată faţă de mentorul lui (?) - e vorba de criticul literar George Călinescu: ”capacitatea criticii literare de a fixa în conştiinţa câtorva generaţii o idee fixă, transformând-o în prejudecată naţională”. Este totuşi meritoriu că criticul literar contemporan cu noi se delimitează de sancţiunea călinesciană şi admite diagnosticul de psihoză maniaco - depresivă, fără demenţă, paralizie şi distrugerea substanţei cerebrale. În încercarea de a-l exonera pe dascălul lui, Nicolae Manolescu transferă întreaga responsabilitate a erorii de diagnostic doctorilor Iszac şi Marinescu.   

La sfârşitul anului trecut am scris un articol intitulat:”Eminescu a apărat prin scris poporul român arătându-i virtuţile. Noi cum îl apărăm pe Eminescu?”, care a apărut în ziarul Cugetarea Europeană, editat de secţia română a Asociaţiei Europene a Cadrelor Didactice. În acel articol am susţinut pe baza părerii altor specialişti şi a analizei proprii, că Eminescu nu a suferit de sifilis nervos, că el nu a avut sifilis nici ereditar, nici congenital. Fiindcă sifilisul ereditar nu s-ar fi manifestat după 30 de ani, ar fi provocat o scădere progresivă a activităţii intelectual - creatoare a lui Eminescu, fără remisiuni, i-ar fi diminuat memoria, spiritul critic, capacitatea de a lucra şi cel puţin fizionomic - printre altele -  i-ar fi dat o altă expresie a feţei şi o formă caracteristică  a nasului - şi nu aşa cum apare el în această suită de fotografii.
Doctorul Panait Zosin - politician de stânga - foloseşte termenii cei mai duri. După el Eminescu a fost un psihopat alcoolic şi sifilitic, cu perioade de furie, de inconştienţă şi de întunecare a spiritului. El sugerează că Mihai Eminescu a dus o viaţă desfrânată în alcoolism şi erotism, care i-au agravat nebunia sifilitică. La originea tuturor acestor elucubraţii a stat de fapt decizia medicală a doctorului Francisc Iszac, care a pus pe seama sifilisului nişte leziuni cutanate nespecifice la  membrele inferioare asociate cu manifestări psihice de tip maniaco - depresiv şi i-a aplicat un tratament cu sublimat coroziv (clorura de mercur) în doze toxice.   Doctorul Iszac nu numai că a scăpat de o judecată a istoriei, dar a reuşit să treacă în ochii biografilor drept un binefăcător al lui Eminescu, aşa cum ni-l prezintă George Călinescu.   Anul acesta, când comemorăm 125 de ani de la moartea poetului, înainte de 15 ianuarie, la un post de televiziune cu audienţă naţională, s-a declarat din nou, că Eminescu a murit de sifilis în faza de paralizie generală, iar despre publicistica lui, in continuare s-a păstrat o tăcere absolută. În iunie, într-un articol postat pe Historia.ro domnul Andrei Oişteanu (nepot al lui Leonte Răutu) declară că lucrările lui George Călinescu menţionează o adicţie (obişnuinţă devenită act inconştient - DEX) la morfină a poetului Mihai Eminescu, ceea ce - comentează A.O. - nu pare departe de adevăr, dacă luăm în consideraţie faptul că opiumul şi opiaceele erau intens folosite în spitalele pentru alienaţi mintal, unde scriitorul fusese internat.
            O seamă de neurologi şi neuro- psihiatri ( dr. Ion Nica - 1972,  dr. Ovidiu Vuia - 1996), apoi dr. Petre Gheorghe,  au reluat în secolul trecut istoricul bolii lui Eminescu şi au concluzionat că nici un simptom nu atestă că Eminescu ar fi suferit de sifilis, că Eminescu nu ar fi fost deci nici sifilitic, nicidecum  alcoolic. R. şi A. Neghină de la UMF Victor Babeş din Timişoara concluzionează în  2011 într-o prestigioasă revistă internaţională că  „Mihai Eminescu a suferit o turburare bipolară şi a murit ca urmare a unei intoxicaţii cu mercur, administrat inadecvat pe baza unui diagnostic incorect de sifilis. Spitalizat în locuri nepotrivite, tratat de medici incompetenţi, el a fost agresat psihic şi a murit prematur, considerându-se pe el însuşi un sacrificat”.
            Din momentul declarării bolii psihice, în fatidica zi de 28 iunie 1883 şi până la decesul din 15 iunie 1889, Eminescu a avut mai multe perioade de revenire la normal, de însănătoşire aparent completă, fapt care nu concordă cu evoluţia progresivă, fără remisiuni a sifilisului nervos. Se poate deci conchide că menţinerea diagnosticului de sifilis nervos, care a „justificat” în ochii dr. Iszac tratamentul abuziv şi extrem de toxic cu clorură de mercur, a fost o gravă eroare, care a provocat o patologie iatrogenă cu manifestări extrem de grave. Într-adevăr, astăzi nu ne mai putem îndoi că supradozajul medicamentos cu sarea de mercur administrată percutan - şi în ultimele luni chiar intravenos - a jucat un rol nefast în evoluţia bolii poetului şi că acest produs a provocat sau cel puţin a accentuat turburările psihice de tip maniaco - depresiv, i-a cauzat modificările de comportament, insomnia, a stat la baza halucinaţiilor vizuale şi auditive observate la Eminescu în ultimii ani ai vieţii. Am putea conchide cu suficiente argumente că Eminescu a murit „cu zile”.
            Există o întrebare legitimă la toată discuţia pe care am provocat-o: de ce această încrâncenare de a-l taxa pe Eminescu drept alcoolic cu o nebunie sifilitică. Efortul abil al detractorilor contemporani cu el, preluat şi amplificat după moartea lui Eminescu a fost realizarea unei dihotomii a operei eminesciene: poetul a scris ca urmare a unei „nebunii superioare, creatoare” iar ziaristul / publicistul şi-a scris textele sub imboldul vulgarităţii alcoolicului şi al nebuniei sifiliticului, care au dus la etichetarea lui ca reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, naţionalist-şovin, protolegionar, fascist, om politic execrabil, etc. Denigratorii au socotit că vor avea mai mult credit dacă îi laudă poezia, regretând, chipurile, că Eminescu s-a coborât atât de jos în activitatea lui publicistică de ziarist. Grigore Ventura, Virgil Nemoianu, Ion Negoiţescu, Eugen Negrici, Moses Rosen, Jean Ancel, Leon Volovici sunt numai câteva nume care şi-au ales drept obiectiv atacarea lui Eminescu în calitatea de ziarist şi prozator.    
 Eu am împlinit anul acesta 78 de ani şi nu am nici un fel de reţinere să pun în discuţie probleme extrem de sensibile despre valorile ţării noastre ascunse opiniei publice, întrucât consider că datoriile mele faţă de poporul din care fac parte trebuie să le plătesc în primul rând prin susţinerea adevărului, oricât ar fi el de incomod pentru unii. Fac această declaraţie fiindcă nu cred că există o justificare pentru împărţirea Europei în ţări îndreptăţite să-şi susţină drepturile, să lupte pentru promovarea adevărului istoriei lor - şi ţări mai puţin îndreptăţite, cum ar fi cazul României. De fapt, pe mine nu mă mai interesează ce-mi rezervă viitorul, ci doar ce las după mine.
De la început trebuie să răspund la o întrebare legitimă: cine sunt eu ca, având o pregătire medico - biologică, să fac judecăţi de valoare în cultura românească, sau, mai precis, poate oare un chirurg să fie credibil într-o discuţie despre lirica şi publicistica eminesciană? În 1990 am fost medic al greviştilor foamei din Piaţa Universităţii. Imediat am fost taxat: ce pregătire de medic nutriţionist ai dumneata? În 1998 am fost Consul General al României la Los Angeles, unde am susţinut intrarea României în NATO. Am fost imediat forfecat: ce pregătire de diplomat are doctorul? Aceiaşi întrebare pe care am formulat-o mai sus mi-o puteţi pune şi d-voastră astăzi. Nu am decât un singur răspuns: în vremuri de restrişte pentru ţară, locul rămas gol în linia întâi trebuie ocupat, conform preceptului lui Cicero: salus populi suprema lex esto, sublimat de Eminescu şi mai scurt: suntem români şi punctum!
Puţini sunt cei care cunosc în întregime cine a fost şi ce a făcut Eminescu. Adevărul despre opera lui Eminescu încă aşteaptă a fi rostit. Zelul său pentru promovarea limbii române, pentru reîntregirea României, pentru susţinerea dascălilor din şcolile de la ţară, perfecţionismul cu care şi-a îndeplinit fiecare funcţie publică: bibliotecar, profesor, revizor şcolar sau ziarist, reprezintă încă necunoscute, mai ales pentru tinerii în formare. Acelaşi lucru pot să-l declar şi dacă ar fi să mă refer la cât de bine este cunoscut Eminescu - omul. Iată cum îl descrie Ion Luca Caragiale : „Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari...un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o veche icoană. Aşa l-am cunoscut, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist, comunicativ şi ursuz, blând şi aspru, mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate, aici de o abstinenţă de pustnic, aici lacom de plăcerile vieţii, fugind de oameni şi căutându-i, nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură - fericită pentru artist, nenorocită pentru om!”
             Pentru mine, trei sunt motivele care m-au făcut să-l aşez pe Mihai Eminescu în Pantheonul culturii universale:
     - în primul rând, uriaşa sa forţă de muncă, extraordinar de laborioasa activitate arătată la  redactarea operei, unde cizela, broda şi sculpta cuvintele mereu nemulţumit, tinzând mereu spre perfecţiune,
     -în al doilea rând, diversitatea domeniilor pe care şi le-a apropiat şi în care a avut un cuvânt de spus,
    -în al treilea rând, bogăţia de sensuri a versului eminescian.
            Citindu-l şi recitindu-l pe Eminescu este ca şi cum aş citi Biblia: de fiecare dată avansez în tâlcuirea vorbelor, fiind convins că nu le-am înţeles pe deplin şi că va trebui să revin.
    „Citind caietele lui Eminescu” - spune Constantin Noica - 90% din poeţii noştri ar demisiona din calitatea de poet, văzând câtă trudă este în laboratorul unui mare creator, iar orice om de cultură s-ar ruşina de puţinătatea mijloacelor pe care le-a pus în joc, în comparaţie cu fervoarea pentru cultură arătată de acest om fără titluri şi fără specialitate”.
    „Nu era ramură a ştiinţei pentru care el nu avea o particulară slăbiciune, şi când se înfigea odată într-o chestiune, citea un întreg şir de cărţi despre ea. Era aspru şi necruţător şi îşi dădea fără înconjur părerea pe faţă, dar vorba n-o lungea ” povesteşte Ion Slavici. Iar Alexandru Vlahuţă adaugă: „niciodată nu s-a văzut la noi un temperament de artist completat de o cultură aşa de vastă şi de o originalitate atât de puternică.....Altă limbă, altă viaţă, cuvintele lui au suflet, mişcare, culoare, formă, fiecare epitet e o explozie de lumină. Ce vigoare extraordinară şi ce frumuseţi ritmice neaşteptate, neatinse încă până la el”.    „Un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire” îl descrie la rândul lui Ion Luca Caragiale.
     Bunul meu prieten şi coleg de grupă - dr. Aurel Romila - reputat profesor de psihiatrie, consideră că genialitatea lui Eminescu este o taină indescifrabilă, dacă ne folosim de optica ştiinţifică. Este - spune el - ca şi cum am vrea să-l explicăm pe Iisus prin Dan Brown. Şi - cruntă ironie - Eminescu, acest om emblematic pentru noi, românii, a suferit de foame, după cum declară I.L. Caragiale, iar, de-abia cu 2 ani înainte de a muri, oraşul Botoşani i-a acordat un ajutor lunar de 120 de lei şi, la intervenţia lui Mihail Kogălniceanu, Parlamentul României i-a aprobat în 1888 o pensie lunară de 250 de lei. Dar el a suferit nu numai de foame, ci şi de frig, după cum ne transmite Alexandru Vlahuţă în 1888: „astă iarnă l-am întâlnit des, zgribulit de frig, ducându-se la cafenea ca să se încălzească”. Trist, extrem de trist!
             Mai grav este însă faptul că Eminescu a fost - în propria lui ţară - victima unora dintre cele mai josnice manevre de defăimare publică, de dezinformare şi de intoxicare a opiniei publice, manevre comandate de servicii străine de spionaj (austro-ungare, ţariste), cu aprobarea tacită şi condamnabilă a autorităţilor române din acele vremuri şi continuate apoi în anii care au urmat morţii lui.
E adevărat că practica trunchierii operei eminesciene a continuat şi peste ani. Opera poetului a fost ruptă de opera publicistului, atât în timpul comunismului, cât şi după 1990. De peste un secol asistăm la o stare de război cu Eminescu. Ideile sale social - politice sunt total ignorate, considerându-se că în domeniul extra-poetic el a produs o operă fără nici o valoare literară, o proză de reporter.  Îmi aduc aminte cu obidă şi cu durere în suflet că în anii ’50, fiind elev de liceu, la limba română nu am studiat din Eminescu decât „Împărat şi proletar”. Atât. Dar de ce era pedepsit Eminescu şi de comunişti şi de postcomunişti, de ce îi era atât de schilodită opera, de ce publicistica lui a fost trecută la index şi de peste un secol de la moartea lui, toate regimurile politice din România au trecut sub tăcere această importantă latură a activităţii lui  ?
Ce i se reproşa sau, ca să fiu mai direct, ce anume nu ştiu tinerii de azi despre Eminescu ?
Latura necunoscută, omisă cu obstinaţie în toate manualele de limba română pentru liceu, priveşte o importantă parte a activităţii lui Eminescu dedicată gazetăriei şi mai ales eseurile sale pe teme social - politice, considerate de reputatul profesor de limba română V. Haneş în 1930 :”pagini de aur ale ziaristicei noastre”. Imi permit să ofer asistenţei 5 pagini cu citate din articolele scrise de Eminescu pentru ziarul Timpul, pentru a-i putea aprecia „pe viu” talentul jurnalistic, extraordinarul lui spirit de observaţie, capacitatea de a analiza fenomenele sociale, soluţiile pe care le propune naţiei şi mai ales profundul lui patriotism. La 26 de ani (1876) Eminescu devine ziarist profesionist şi debutează la Curierul de Iaşi, la 27 de ani (1877) este redactor la Timpul, la 30 de ani (1880) este redactor şef şi apoi în 1881, printr-o manevră abuzivă, este „retrogradat” doar redactor de politică externă la acelaşi ziar, până în iunie 1883 când, la vârsta de 33 de ani, este internat cu forţa într-un ospiciu.
Ce s-a întâmplat ? De ce s-a recurs la aceste soluţii? Era într-adevăr Eminescu atât de  bolnav? De când şi cum se manifestase boala?
Până atunci Eminescu îşi asumase soarta ţării, amendându-i atât pe liberali cât şi pe conservatori, pe care i-a acuzat deschis pentru politica lor trădătoare de ţară, de cedare a intereselor naţionale în favoarea marelui capital din afară. Scria cu o forţă devastatoare. Era necruţător atunci când acuza iresponsabilitatea factorilor politici, afacerismele, demagogia şi logoreea. Se documenta minuţios, nu arunca vorbe în vânt. Era un spirit radical şi - prin aceasta - extrem de incomod. Identificase că marea slăbiciune a istoriei românilor stă în discordie, motiv pentru care, încă din perioada vieneză, a încercat să împace societăţile rivale ale studenţilor români, înscriindu-se membru în ambele societăţi, gest neînţeles nici de contemporani, nici de posteritatea critică.
Timpul era organul oficial de presă al conservatorilor. Eminescu a transformat Timpul dintr-o publicaţie modestă de partid într-un ziar cu audienţă naţională, cu un conţinut de o înaltă clasă. El începe în paginile ziarului o campanie de presă în favoarea realipirii Basarabiei la Patria-Mamă, acuză politicile de deznaţionalizare  austro-ungară şi ţaristă („o adâncă barbarie”), îşi acuză colegii de partid - fruntaşii conservatori - că ajută la înfiinţarea unor instituţii bancare străine, care fac apoi speculă pe spinarea românilor naivi. Statul lăsat pe mâna politicianismului - spune el - asigură realizarea intereselor personale, a parvenirii, a scăpării de răspundere în spatele paravanului parlamentarismului, întrucât acest stat demagogic nu are nici un respect pentru popor, pentru sănătatea lui, pentru tradiţiile lui; e statul egoismului afişat.  În 1880 traduce din limba germană proiectul de program al Partidului Conservator, conceput şi redactat de Titu Maiorescu. În comentariile pe care le face pe marginea acestui program îl acuză deschis pe Maiorescu pentru participare la sacrificarea românilor aflaţi sub puterea Imperiului Austro-Ungar, cărora li se îngrădea accesul la şcoală şi biserică în limba română. Ca urmare a dezvăluirii acestui document politic - proiectul de program – se pune la cale un plan de înlăturare a lui Eminescu din viaţa politică: detenţia lui pe motiv de nebunie. După cum se vede, comuniştii nu au fost protocronişti în materie!
 Liberalii fac imediat corp comun cu conservatorii.  Petre Carp, mare fruntaş conservator, este  trimis la Viena, ca reprezentant al ţării noastre. Petre Carp era mason iar Viena era un centru puternic al masoneriei mondiale care dicta şi în Europa de Est. Deranjaţi de  intransigenţa lui Eminescu, de ardoarea cu care apăra interesele neamului său, mai marii de la Viena îi cer imperativ lui Carp să i se închidă gura lui Eminescu. Drept urmare, Petre Carp îi scrie lui Maiorescu şi-i cere textual: „şi mai potoliţi-l pe Eminescu”.
Situaţia sa devine critică la ziar. Scârbit de şicanele care i se fac, de încercările de a-l pune să-şi retragă declaraţiile, Eminescu scrie în Timpul: ”ce suntem noi, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca pe nişte cămăşi şi partidul ca cizmele?”. Urmarea: în decembrie 1881 este destituit de la conducerea ziarului Timpul, sub pretextul că transformase ziarul într-o tribună a opiniilor sale personale. Faptul este consemnat cu satisfacţie de ziarul Telegraful din 11 noiembrie 1881, apoi de ziarul Românul al lui C.A. Rosetti, iar noului redactor şef de la Timpul  i se cere să-l atace pe Eminescu. Şi aceasta fiindcă în faţa liberalilor „roşii” – cum îi numea el - Eminescu era un nebun, care trebuia compromis şi îndepărtat spre propria lor linişte. Lucrul acesta a fost cerut în mod expres de C. A. Rosetti conducerii partidului conservator.
În 1882 Eminescu participă la fondarea unei organizaţii patriotice secrete,  Societatea Carpaţii, care îşi propunea să sprijine orice „întreprindere românească”, îndeosebi pentru  românii din Imperiul Austro-Ungar. Obiectivele societăţii vizau în ultimă instanţă alipirea Ardealului la Ţara Românească.  Imediat serviciile de spionaj ale imperiului chesaro-crăiesc au intrat în funcţiune, infiltrându-şi oameni în interiorul societăţii, care-l informau pe ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, Ernst von Mayr, de toate acţiunile pregătite în sânul societăţii. Este consemnată propunerea lui Eminescu ca studenţii transilvăneni care studiau la Viena, pe timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la influenţarea opiniei publice în favoarea realizării unei Dacii Mari. Activitatea lui Eminescu este permanent urmărită de un anume Lachman, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt”. În afară de austro-ungari, Eminescu deranjase şi Imperiul Ţarist, fiind considerat un lider primejdios, care propagă idei naţionaliste.
Deşi se ştia urmărit, Eminescu nu tace. El denunţă expansiunea forţată a catolicismului în România, maghiarizarea numelor româneşti în Transilvania şi îl acuză pe regele Carol I pentru lipsă  de autoritate. Continuând să dezvăluie cârdăşia conservatorilor cu liberalii, Eminescu devine indezirabil pentru toată lumea politică. Un om de o asemenea cinste şi atât de necoruptibil deranja evident pe mulţi.
În 1883 poetul se afla pe culmea creaţiei. Singura ameninţare era surmenajul şi nemulţumirea că tot ceea ce face este neînţeles şi că naţiunea română este pradă corupţiei arătată de puterea ”superpusă”. El declarase în paginile ziarului: „sunt dezamăgit, căci am lucrat din convingere şi cu speranţa în consolidarea ideilor mele şi un viitor mai bun ţării mele”. Crezul lui era că România şi civilizaţia europeană pot fi salvate de spiritul latin echilibrat şi armonios. „Noi,  poporul latin de origine ortodoxă, suntem în realitate meniţi a încheia lanţul dintre apus şi răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se simte în mare parte de opinia publică europeană” scrie el în paginile ziarului, declaraţie ce-i irită atât pe austro-ungari cât şi pe ruşi. Ultima picătură pentru autorităţi a fost citirea de către Eminescu a poeziei „Doina” la data de 6 iunie 1883 la Junimea, poezie considerată de acad. Mihai Cimpoi din Republica Moldova, drept testamentul lui Eminescu. „Doina” a produs o emulaţie extraordinară în ţară şi o iritaţie teribilă în afara ei.
Deşi Eminescu simte valul de ostilitate care se ridicase împotriva lui, el nu poate să prevadă evenimentele care au urmat. În 28 iunie 1883, dată fatidică pentru cultura românească, este luat pe sus de poliţie şi internat cu forţa într-un ospiciu. Exact în acea zi Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român pentru 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I, prin care Germania ameninţa cu războiul. După internarea abuzivă a lui Eminescu la Sanatoriul Şuţu, internare plătită chiar de Titu Maiorescu, guvernul a desfiinţat Societatea Carpaţii la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucureşti. Miza acestor acţiuni era de fapt semnarea tratatului secret dintre România şi Tripla Alianţă formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia, ceea ce ar fi dus automat la excluderea revendicării  Ardealului de către Români şi, implicit, la interzicerea oricăror proteste româneşti pentru eliberarea Ardealului,  punându-le în afara legii.
Deci declararea nebuniei lui Eminescu a fost un act samavolnic, premeditat, legat de aşa zise ”interese de stat”.... Tratatul a fost semnat până la urmă în septembrie 1883 ceea ce a însemnat trădarea patrioţilor ardeleni şi distrugerea civilă a lui Eminescu. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat toate manuscrisele şi documentele - chipurile pentru a le proteja - depunându-le abia după mulţi ani la Academie. Lui Eminescu nu i s-a mai permis niciodată să-şi revadă corespondenţa, notele, însemnările. Motivele au ieşit la iveală după studierea acelor manuscrise care au  rămas nedistruse de Maiorescu: împiedicarea unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, mergând până la o răsturnare a lui Carol, considerat trădător al României. Măsurile luate de serviciile secrete pentru a zădărnici asemenea proiecte au fost simple: suprimarea adversarului, întâi ca persoană civilă autorizată să informeze publicul, apoi ca persoană care nu mai este în deplinătatea facultăţilor mintale, pentru ca să se sfârşească prin exterminarea sa fizică. Titu Maiorescu insistă în a prezenta în public exclusiv latura poetico-romantică a lui Eminescu, îndepărtând ex  abrupto activitatea lui publicistică şi poziţia lui politică. Pe de altă parte, acelaşi Titu Maiorescu îi scria lui Eminescu în februarie 1884: „nu ştii dumneata iubirea şi dacă-mi dai voie să întrebuinţez cuvântul exact admiraţia adesea entuziastă, ce o am şi eu şi tot cercul nostru literar pentru dumneata, pentru poeziile dumnitale, pentru toată lucrarea  dumnitale literară şi politică”. Greu, foarte greu de înţeles această atitudine dublă. Se lansează zvonul nebuniei lui Eminescu, considerată la început ca inexplicabilă, apoi legată de o presupusă boală venerică sau chiar de una congenitală, mergându-se până la ipoteza perversă a unui lues ereditar, menit să maculeze şi familia lui Eminescu. Punându-i-se diagnosticul de sifilis de către dr. Francisc Iszac la Botoşani,  i se administrează un tratament percutan cu clorură de mercur în doze mari de 4 până la 7 gr. / procedură, doze extrem de toxice. Agravarea tulburărilor psihice, a stării de denutriţie, hipersalivaţia, apariţia unei incontinenţe de urină asociată cu constipaţia, anemia şi nevrita periferică sunt semne nete de intoxicaţie cu mercur, motiv pentru care dr. Iszac îl trimite la o cură de dezintoxicare la Lacu Sărat.  În anii următori a fost arestat abuziv de 8 ori de către Poliţia Română în scopul intimidării lui. În tot acest timp şi-a pierdut o parte din fervoarea creativă. Ciclitatea fenomenelor psihice îl face pe dr. Iszak să creadă că tratamentul aplicat de el este benefic şi creşte doza de mercur administrată, gândindu-se chiar să-şi comunice isprava. Noroc că în 1888 Veronica Micle reuşeşte să-l aducă la Bucureşti, unde Eminescu colaborează anonim la câteva ziare şi reviste. În ziarul România liberă apare la 5 ianuarie 1889 în Bucureşti, ultimul text scris de Eminescu, care a dus la ruperea unei fragile coaliţii dintre conservatori şi liberali. Repede se află că anonimul în chestiune nu este altul decât „proscrisul” Eminescu. Maşinăria se pune din nou  în mişcare, Eminescu este găsit şi „internat” iar, la puţin timp, în iarna lui 1889. De data aceasta nu mai iese viu.
            Psihiatrul român Ovidiu Vuia studiază perioada 1883-1889 şi culege suficiente probe care dovedesc în bună măsură menţinerea puterii creatoare a lui Eminescu în perioadele dintre crize, până în preajma morţii sale. El şi-a păstrat destul de bine memoria, capacitatea intelectuală, precum şi talentul de a improviza versuri, aşa încât în august 1888 prietenii îl credeau complet restabilit. Alexandru Vlahuţă îl vizitează de mai multe ori şi îl descrie:” era de o tristeţe şi de o melancolie sfâşietoare, blând ca şi înainte....Avea deplină aducere aminte a oamenilor, a lucrurilor şi a tuturor întâmplărilor din urmă”.  În toată această perioadă a muncit enorm - peste 2000 de pagini scrise, dintre care foarte multe traduceri şi 6 poezii. Amintesc dintre acestea Sara pe deal, De ce nu-mi vii, La steaua, care în nici un caz nu se arată a fi fost scrise de un dement, morfinoman şi alcoolic !? Unde oare sunt manuscrisele din această perioadă!?! Este absolut decepţionantă constatarea că tocmai această reală capacitate intelectuală arătată de Eminescu în aceşti 6 ani dintre 1883-1889 - inclusiv învăţarea a 2500 de cuvinte din limba sanscrită - a fost considerată de unii drept produs al bolii psihice. Este drept că puseul maniacal poate conferi energii nebănuite, dar produsul unei asemenea stări este adesea dezordonat, cu multă incoerenţă - pe când în perioada amintită, Eminescu a făcut traduceri corecte, din care aş aminti Gramatica limbii sanscrite de Franz Bopp.  
Concluzia oficială a morţii formulată în urma autopsiei, coroborată cu declaraţiile medicilor care l-au tratat, a fost de sifilis nervos cu paralizie generală progresivă (PGP), la care s-a adăugat şi diagnosticul de alcoolism cronic. Iată însă că reluarea cazului Eminescu ne arată că el a fost examinat în februarie 1884 în Austria la clinica din Ober-Döbling de către doctorii Obersteiner şi Leidersdorf precum şi în 1887 la Viena de dr.Nothnagel. Toţi  au  diagnosticat o boală psihică de natură nesifilitică. Menţionez că de la stabilimentul din Ober-Döbling au dispărut foi din dosarul medical al lui Mihai Eminescu!! Am amintit mai sus că neuropsihiatrul român Ovidiu Vuia este unul dintre cei care au reluat în ultimii ani datele medicale ale dosarului Eminescu. El a ajuns la concluzia că între prima criză din 1883 şi ultima din 23 martie 1889 Eminescu a prezentat elementele clinice ale unei psihoze maniaco - depresive. Peste aceasta şi cu un caracter net agravant s-au suprapus semnele unei intoxicaţii cronice cu mercur (hidrargirism), care cuprind polinevrite, turburări psihice, miocardite generatoare de sincope cardiace. De altfel, la autopsie, inima, ficatul şi rinichii lui pledau pentru acest tip de leziuni toxice (degenerescenţă granulo-grăsoasă), în timp ce creierul lui nu arăta atrofia caracteristică paraliziei generale progresive din sifilisul terţiar, având o greutate de 1.445 gr. Aceasta explică de ce la Eminescu tulburările psihice erau mai mult de ordin afectiv, cu menţinerea memoriei, fără turburări de vorbire sau scris. Expresia finală a paraliziei generale progresive este demenţa, în timp ce Eminescu a fost lucid până în ultimele clipe. Oricum, repetăm, paralizia generală progresivă nu se remite niciodată spontan, pe când la Eminescu am asistat la perioade de ameliorare întretăiate cu acutizări ale fenomenelor psihice. Deci diagnosticul de psihoză maniaco-depresivă, asociată şi complicată cu un hidrargirism cronic (ca urmare a unui tratament intempestiv cu mercur pentru un presupus sifilis) exprimă cu mare probabilitate manifestările pe care le-a prezentat Mihail Eminescu. Insist încă odată că intoxicaţia cu mercur provoacă tulburări psihice importante de tip obsesiv-compulsiv, halucinaţii vizuale şi auditive, instabilitate emoţională, anxietate, fenomene maniaco - depresive. În bună măsură intoxicaţia cu mercur reproduce în mod frapant tabloul unora dintre manifestările sifilisului nervos. Eminescu nu a avut deci nici epilepsie (A. Şunda), nici schizofrenie (C. Vlad), nici sifilis nervos (Fr. Iszac, Gh. Marinescu, P.Zosin) asociat cu alcoolism cronic (P. Zosin).
Evident că elementul fundamental de afirmare / infirmare a substratului organic al paraliziei generale progresive în stadiul de demenţă rămâne examenul anatomo - patologic microscopic al creierului lui Eminescu. La Bibl. Academiei Române se află corespondenţa purtată de savantul Gheorghe Marinescu ( pe atunci în vârstă de doar 26 de ani, proaspăt venit de la Paris) cu A.C.Cuza:”creierul mi s-a adus dela Institutul Şuţu într-o stare de descompunere, care nu permitea un studiu fin al structurii circumvoluţiunilor. Putrefacţia era datorată căldurii şi faptului că a fost scos prea târziu după moarte. Creierul era într-adevăr voluminos, circumvoluţiile bogate şi bine desvoltate şi prezenta ca leziuni microscopice o meningită localizată la lobulii anteriori. Din nenorocire, creierul fiind - aşa cum am spus - descompus, nu am făcut studiul istologic, ceeace e o mare lacună”.
Aşa cum am arătat la începutul expunerii mele, în scrisoarea din 29 iunie 1914, Gheorghe Marinescu îşi menţine punctul de vedere conform căruia Eminescu a murit de paralizie generală progresivă, formă a sifilisului terţiar. Declaraţia o făcea deci la 25 de ani de la examenul macroscopic al creierului lui Eminescu, la care constatase doar o meningită localizată la lobii frontali. Într-o recentă punere la punct a neurosifilisului, prof. Ghanem de la John Hopkins University din Statele Unite, descrie în forma paretică a neurosifilisului: atrofii ale lobilor frontal şi temporal, dilataţia ventriculilor şi semne de meningită cronică, evidentă mai ales în zonele cu atrofie cerebrală. Ori, descrierea lui Gheorghe Marinescu menţionează doar simfiza meningo-cerebrală pe faţa inferioară a circumvoluţiilor frontale, creierul fiind voluminos, cu circumvoluţii bogate, bine dezvoltate. Se ştie astăzi că spirochetele au fost evidenţiate în toate cazurile de sifilis nervos la nivelul substanţei cenuşii, în celulele endoteliale şi în microglii, niciodată în substanţa albă (Merritt 1940). Prezenţa treponemei consumatoare de neuroni ar fi trebuit să ducă la o diminuare vizibilă a masei cerebrale, lucru care nu a fost consemnat la creierul lui Eminescu*.
La aproape 125 de ani de la moartea lui Eminescu constatăm că defăimarea lui nu a încetat.  În manualele şcolare continuă denaturarea adevărului privitor la Eminescu, prezentat elevilor ca fiind un  om trist, inadaptat, rupt de realitate, a cărui moarte este pusă în mod eronat pe seama unei demenţe sifilitice. Este destul de evident că prin diagnosticul de demenţă se încearcă minimalizarea operei publicistice a poetului – şi, pe  cale de consecinţă - a concepţiilor lui social-politice. Acest act medical incorect reverberează însă şi în aprecierea calităţii poeziilor scrise după 1883, dar şi pentru opera lui poetică de dinainte de prima internare.
            Una este să fi suferit de o psihoză maniaco-depresivă, cu accese pentru care a fost spitalizat şi de unde a ieşit de fiecare dată aproape complet restabilit, cu facultăţi intelectuale normale şi potenţial creator demonstrat - şi alta este demenţa din paralizia generală progresivă (PGP), care are un caracter progresiv, fără remisiuni.    Ţinta acestei defăimări nu este numai Eminescu - românul absolut, cum îl numea Petre Ţuţea. Ţinta suntem noi toţi românii, cărora ni se mânjesc simbolurile, ni se atacă esenţele.
*După prezentarea făcută de mine la Iaşi, la discuţii a luat cuvântul nonagenarul Prof.Dr.Constantin Romanescu, fost profesor de psihiatrie la Facultatea de Medicină din Iaşi şi director al Centrului Pilot OMS pentru Sifilis Nervos din această parte a ţării. D-sa a susţinut ferm că Eminescu nu a suferit de sifilis nervos.
Eminescu nu s-a încovoiat în faţa opresorilor, cu preţul vieţii lui. Era un om dintr-o bucată, aşa cum îl caracterizează I.L. Caragiale. Eminescu a avut geniala intuiţie de a anticipa unirea românilor împotriva tuturor aparenţelor care-l contraziceau. El a dat măsura adevăratului patriotism. Eminescu este un bun al poporului român, care trebuie apărat aşa cum ne apărăm familia, cum ne apărăm avuţia, cum ne apărăm credinţa.                           
După această pledoarie pe care am făcut-o în primul rând cu inima, fiindcă acolo mă doare Eminescu, putem să-l întrebăm pe poet prin gura lui Nichita Stănescu, „dacă mai doarme bine în patul inimilor noastre?”  şi pun această întrebare pentru că după 1990 am constatat o triplă încercare de a-l rupe pe Eminescu de poporul român, de fiinţa noastră naţională.
În primul rând se cer menţionate încercările unei părţi a criticii şi istoriei literare româneşti de a-l elimina pe Eminescu din lirica românească, considerându-se că lirica eminesciană s-a istoricizat, că a rămas la stadiul tradiţionalist, că Eminescu este încremenit în tiparele tradiţionalismului, nedepăşind bariera spre modernism. Într-o interpretare absolut vulgară, Eugen Negrici consideră de pildă că Luceafărul are o atracţiozitate plebee. Critica lui Eminescu făcută de Nicolae Manolescu atinge zone ale ridicolului atunci când consideră că în răspunsul dat de Mircea lui Baiazid eu îmi apăr sărăcia, şi nevoile, şi neamul, Eminescu ar hiperboliza starea de sărăcie. Chipurile, un domnitor patriot ar trebui să urmărească civilizarea neamului său, nu conservarea cu mândrie a sărăciei. Ori cheia răspunsului lui Mircea este cu totul alta; apărarea pământului, a gliei, indiferent de  cât de săracă sau bogată este ţara. Este evident că criticului nu i-a scăpat acest aspect, dar, din maliţiozitate, a dat o altă interpretare descalificantă pentru el. Lucrurile acestea se întâmplă în anii noştri, ai libertăţii de expresie, dar asemenea „scăpări” au permis de-a lungul anilor ticăloşii de genul celei operate de Moses Gaster, pretins prieten al poetului, care în 1910, în Encyclopedia Britannica, informa publicul englez că Eminescu este numele unui poet de origine turco-tătară. Informaţia a fost preluată în următoarele 3 ediţii până în 1929, de unde trece în Larousse de XX-ème siècle (1930) şi în enciclopedia americană The New Century, unde numele lui Eminescu devine pur şi simplu Mihail Emin (1954). În 1967 Béatrice Patt prelua aceleaşi date în European Authors.
            Faţă de aceste grosolane omisiuni şi distorsiuni privind perenitatea  operei sau însăşi persoana lui Eminescu protestează vehement românistul francez Jean-Louis Courriol : „rien n’est évidemment plus consternant s’agissant d’un créateur dont l’essentiel de l’oeuvre est resté exceptionellement moderne et actuel”. Oricum, există o motivaţie care explică de ce pentru   străinii Jean-Louis Courriol, Giuseppe Ungaretti, Rosa del Conte Eminescu este un poet modern şi cât se poate de actual iar pentru Nicolae Manolescu, Zigu Ornea, Virgil Nemoianu este un tradiţionalist, antisemit, xenofob, romantic întârziat, conservator. Observaţia aceasta cu totul îndreptăţită, la care răspunsul este lăsat la latitudinea cititorului, aparţine lui Theodor Codreanu.
În al doilea rând menţionez încercarea de a-l compromite pe Eminescu în spaţiul ştiinţelor, al filozofiei şi al ideilor politice. Este uimitor câte ştia şi câte înţelegea acest om, declară Nicolae Iorga, în timp ce alţii l-au considerat un simplu diletant.
Punctul central al contestării lui Eminescu rămâne însă acuza de antisemitism, de la care plecându-se, poetul este făcut responsabil pentru apariţia fenomenului legionar, unul dintre cei mai vehemenţi fiind în această privinţă Moses Rosen. Este evident pentru toată lumea că ceea ce a scris Eminescu despre evreii din România are un substrat eminamente economic şi nu poate fi echivalat cu o atitudine antisemită per se. Mihai Ralea este unul dintre primii care au sesizat şi respins confuzia punctelor de vedere, adică a economicului cu religia şi cu rasa. De altfel, încă din 1869, Mihail Kogălniceanu declara că „în România chestiunea evreilor nu este o chestiune religioasă, ci una economică”. Eminescu declară în Timpul din 29 aprilie 1879: „noi nu suntem inamicii cauzei israelite dar credem că interesele reciproce sunt armonizabile; pentru aceasta se cere bunăvoinţă”. În fond, el nu avea accente critice pentru evreul care se duce la Sinagogă, ci pentru evreul cârciumar care pune alcool metilic amestecat cu ţuică, provocând cazuri de orbire, observaţie făcută pentru prima dată de Principele Carol în 1873. Atitudinea lui plină de bun simţ s-ar putea spune că era adresată nu numai evreilor, ci şi fanarioţilor, maghiarilor, ruşilor şi - culmea - a dus totuşi la taxarea lui Eminescu ca xenofob. În perioada 24 mai - 21 iunie 1879 publică în Timpul o serie de articole cu titlul „Cestiunea israelită”, în care susţine pe bază de cifre şi fapte că, în majoritatea lor, evreii profită, ca altădată fanarioţii, de decalajul dintre nivelul lor de civilizaţie şi starea satelor româneşti. Eminescu a avut curajul opiniei, adică, după cum spune George Simenon, a avut curajul de a spune cu voce tare ceea ce gândea toată lumea. În aceeaşi ordine de idei, Eminescu a considerat drept o datorie elementară pentru un cetăţean român de altă naţionalitate să ştie şi limba română, întrucât respectul pentru limba de stat este un semn de solidarizare cu patria care te-a adoptat. De aceea el a pledat ca acordarea cetăţeniei pentru evrei să se facă individual, deoarece tot individual se acorda şi pentru românii din afara graniţelor ţării.
În ceea ce priveşte cunoştinţele şi pregătirea extraliterară a poetului, personalităţi de prim rang ale ştiinţei româneşti ca Octav Onicescu, Aurel Avramescu, Solomon Marcus, Constantin Noica, Mihai Drăgănescu, Andrei Dorobanţu au remarcat nivelul de cunoştinţe, înţelegere şi transpunere artistică pe care l-a arătat Eminescu pentru fenomene dintre cele mai diverse ale cunoaşterii ştiinţifice. „ Un student român la Viena şi Paris, care ştie germana şi franceza, voia să absoarbă istoria religiilor, astronomie, filozofie, fizică, etnopsihologie, geopolitică, să facă simultan metafizică şi gazetărie angajată. Un suflet romantic dedat armoniei universale, dar pe care malaxorul politicianismului valah l-a spulberat. Ce lecţie mai sublimă şi mai tristă totodată de romanitate se poate    închipui?” scrie criticul literar Dan C. Mihăiescu  
O a treia direcţie de atac împotriva lui Eminescu a vizat surparea modelului cultural eminescian, pentru a pune sub semnul întrebării întreaga cultură românească. Rezultatul: România nu are un Institut Eminescu, aşa cum există Institute de cercetare, documentare şi mediatizare dedicate lui Dante, Goethe, Cervantes, Shakespeare, Puşkin, Petöfi. Nu există catedră Eminescu, nu există deci o preocupare de a-l folosi pe Eminescu drept iniţiator şi vector al progresului nostru cultural şi nu numai. Fiindcă nu putem nega că Eminescu este omul deplin al culturii noastre. Nici o altă cultură europeană nu s-a identificat în asemenea măsură cu un singur reprezentant al ei, aşa încât situaţia lui Eminescu nu are echivalent european, după cum declară Edgar Papu. Aşa cum arată prof. Nicolae Georgescu într-un interviu publicat în revista Ateneu, termenul de eminescologie apare de-abia în suplimentul DEX din anii ’80. Să nu ne mai mirăm că o acţiune meritorie dedicată lui Eminescu-ziaristul, organizată anul trecut de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România la Muzeul Literaturii Române în ziua de 28 iunie, nu a fost mediatizată pe măsură, deşi Doru Dinu Glăvan, preşedintele acestei Uniuni, îl consideră pe Mihai Eminescu părintele breslei ziariştilor de la noi din ţară.
             Consider că toate aceste dovezi de ignorare a publicisticii eminesciene, lipsite de orice posibile justificări, nu pot fi înlocuite de Hotărârea Camerei Deputaţilor din 16 noiembrie 2010 prin care ziua de naştere a poetului - 15 Ianuarie - a fost declarată drept Zi a Culturii Naţionale.
            Eminescu s-a sacrificat pentru noi şi a fost sacrificat pentru interese obscure. Recuperarea lui Eminescu in toto, trebuie să devină din ce în ce mai mult unul din dezideratele majore ale naţiunii române, care are dreptul să beneficieze de acest exemplar uman de excepţie al plaiurilor bucovinene, să-l apere, să-l ocrotească şi să facă posibile versurile din :„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”. Ca să-l merităm pe Eminescu, trebuie, în primul rând, să-i cunoaştem întreaga operă, să descifrăm şi să facem public mesajul din articolele de presă, să-l recitim şi să înţelegem jertfa sa pentru ridicarea neamului românesc, în care avea o încredere nestrămutată. Copiii şi tinerii trebuie să ajungă să-l iubească pe Eminescu. Pentru aceasta trebuie întâi să-l cunoască, să-i cunoască opera, să o lectureze cu plăcere, nu numai să o studieze pentru note, extemporale şi teze. Într-un interviu cu Corneliu Coposu acesta declara că la liceul din Blaj, în anii ’30, elevii se întreceau între ei care ştie să recite mai multe poezii de Eminescu.  „ Dacă aş fi aflat de Eminescu doar din manualul şcolar,  ar fi fost un Eminescu veşnic îndrăgostit, sărac, neadaptat social, incapabil de a face ceea ce a făcut pentru a rămâne cel mai mare poet, cel mai mare ziarist, unul din cei mai importanţi români” spune scriitoarea Miruna Lepuş. În schimbarea de optică, rolul învăţătorului şi al profesorului de limba română este capital pentru  Dan C. Mihăiescu, care doreşte elevilor români să aibă  noroc de  dascăli foarte buni, care să le ceară şi părerea despre Rugăciune sau Rugăciunea unui dac, care să le arate şi străduinţa lui de a şti şi chimie, şi alchimie, şi  istorie, şi metafizică. „Dacă ai deci acest noroc”, îi spune criticul literar imaginarului elev cu care stă de vorbă, „sigur te duci la Eminescu şi descoperi lumea”.
                                                            Vă mulţumesc pentru atenţie.

 Prof Dr Nicolae CONSTANTINESCU

 
N.A. La realizarea acestui eseu am folosit în primul rând marea mea dragoste şi admiraţie pentru Eminescu apoi următoarele materiale:
   1. Cioabă C (sub red.): Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani. Editura Humanitas, Bucureşti, 2014
   2. Codreanu Th: Dubla sacrificare a lui Eminescu. Ed. Macarie, Târgovişte, 1997
   3. Crişan RM: Eminescu interzis - Gândirea politică. Ed. Tibo, Bucureşti, 2009 
   4. Goci A: Mihai Eminescu : Poezii. Referinţe critice. Ed. 100+1, Bucureşti, 1998
   5.Ghanem KG: Neurosyphilis: a historical perspective and review. CNS Neuroscience&Therapeutics. 2010 ; 5/16 :e157-e168
   6. Merritt HH, Adams RD, Solomon HC: Neurosyphilis. Oxford University Press, New York, 1940  
   7. Murăraşu D: M. Eminescu. Scrieri Politice. Ed. Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2011
   8. Neghina R, Neghina AM: Medical controversies and dilemmas in discussion about the illness and death of Mihai Eminescu (1850 – 1889), Romania’s National Poet. Medical Problems of Performing Artists 2011 ; 1/26 :44-50
   9. Speteanu V (ed.), I Drăguşin (îngrijitor ediţie): Eminescu doineşte... Ed. Speteanu, Bucureşti, 2012

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu