sâmbătă, 31 ianuarie 2015

Eminescu e viu

Eminescu e viu
Se dedică d-lor profesori dr. Nicolae Constantinescu şi Florin Gheorghe
Au trecut amar de ani de când a murit Eminescu. Am văzut lângă mormântul său un grupuscul de fiinţe care nu puteau, chiar nu erau în stare, să ne spună de ce se adunaseră acolo. Trista comemorare a eşuat într-un moment jenant, de tăcere vinovată şi din partea celor care se declară eminescologi, speriaţi de ştirile inepte revărsate prin toate canalele. Se pare că urmaşii celor care l-au vânat şi l-au asasinat pe marele poet au învins. Ei decretează, cu o suspectă insistenţă, că Eminescu e de­păşit, că a devenit „scheletul nostru din debara" şi - la urma urmei - ce atâta atenţie ar merita poetul, care nici măcar român nu era... Aceşti zoili l-au făcut pe Eminescu nebun, afemeiat, lunatic. Însuşi G. Călinescu în „Viaţa lui Mihai Eminescu" a transcris acest colportaj abject ieşit din stabilimentul lui Şuţu, deşi îşi răscumpără greşeala prin for­midabilul paragraf final al capitolului „Agonia morală şi moartea", pe care îl tran­scriem pentru toţi cei care nu l-au citit:„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. ,,APE VOR SECA ÎN ALBIE, ŞI PESTE LOCUL ÎNGROPĂRII SALE VA RĂSĂRI PĂDURE SAU CETATE, ŞI CÂTE O STEA VA VEŞTEJI PE CER ÎN DEPĂR­TĂRI, PÂNĂ CÂND ACEST PĂMÂNT SĂ-ŞI STRÎNGĂ TOATE SEVELE ŞI SĂ LE RIDICE ÎN ŢEAVA SUBŢIRE A ALTUI CRIN DE TĂRIA PARFUMURILOR SALE."

Eminescu a fost fericit în copilărie şi adolescenţă. Restul vieţii a îndurat sărăcia şi foamea. A scris şi a susţinut o vastă operă jurnalistică, unde a încercat să-şi apere nea­mul de urgiile vremurilor. A mai încercat să lupte cu imperiile de la apus şi răsărit, care pregăteau sfârtecarea ţării. A luptat din răs­puteri cu iscoadele acestora, dar şi cu cozile de topor de la Bucureşti. Şi-a scris geniala operă poetică cu o îndârjire şi migală de biju­tier absolut, înrobit de gândul perfecţiunii -stau mărturie miile de pagini ale manu­scriselor, atâtea câte au mai rămas şi au avut loc în ediţia critică Perpessicius. Da, jurnal­istul Eminescu îi înfuria pe adversari prin tal­entul de a scrie adevărul. Da, geniala operă poetică îi umplea de pizmă pe diletanţii infa­tuaţi, îi tortura prin perfecţiunea muzicală a poemelor.

     Mihai Eminescu nu încape în sintagma „ultimul (mare) romantic", aşa doct-academic încearcă unii adulatori ai mitu­lui/blestemului meşterului Manole, să-l închidă într-un tipar născocit ca „blestem" al neputinţei culturii şi literaturii române de a crea fundamental şi peren. Cine are în faţă opera emines­ciană în totalitatea sa simte şi apoi înţelege pe deplin vastitatea spaţiului poetic şi filozofic, unde, din matrice magică a cuvântului româ­nesc, pulsează etern o forţă orfică ire­versibilă, precum mareea cosmică. Marile poeme filo­zofice alcătuiesc un nucleu de plasmă me­taforică ce aparţine uni­versalului. Cine (mai) ci­teşte încă, în ciuda unor profeţi falşi ai „morţii Galaxiei Gutenberg", se regăseşte pe sine ca fiinţă gânditoare pe deplin. Poezia eminesciană, fie şi în traducere, îl ajută pe cititor să re­descopere un leac arhaic: iradierea me­taforei, cântecul-descântecul armonic al iubirii şi al dorului. Deschideţi cartea vrăjită a poeziei prin Eminescu, şi, oricât de pragmatic şi de prozaic v-aţi considera, precum se credeau studenţii mei americani, sufletul vostru se va dulce-deschide către toate cele ale fiinţei şi ale lumilor, către comuniunea cu Dumnezeirea.

Ajuns aici şi acum, obosit şi aproape învins de zgomotul furios, de lava murdară a cotidianului, aş vrea să vă reamintesc - spre deplină împăcare - rugăciunea lui Eminescu către Fecioara Maria:

„Crăiasă alegându-te îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie din valul ce ne bântuie,
Fii scut de întărire şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată asupră-ne coboară,
O, Maică prea curată şi pururea Fecioară, Marie!"

Poezia geniului vindecă şi acoperă adânci răni sufleteşti.

De aceea eu consider că Mihai Eminescu este viu, iar poporul român, care a zămislit această minune binecuvântată a lumii, va dăinui împreună cu limba română.   


                                                                                 Prof dr. Radu ROTARU-Iaşi

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu