duminică, 10 aprilie 2016

STRUCTURI ORFICE ÎN LIRICA LUI LUCIAN BLAGA


"Contemporan cu fluturii / cu Dumnezeu", poetul ne vorbeşte, dincolo de timpul / spaţiul relativ, din interiorul marii patrii a Cuvîntului.

Toţi sîntem fii ai Cuvîntului, fiinţăm întru Logos ca "acreditaţi ai unei ordini duminecale". Noua arhitectură a sacrului pe care o înalţă Blaga e zidită din "cărămizi” mitice, iar grafemul model al acestui original spaţiu poetic e, între altele, şi linia ondulată a plaiului mioritic. 

Prin structurile de vase comunicante ale operei sale pulsează o magmă poetică, mitică, filosofică de o incredibilă forţă iradiantă.

"Rob orgiastic" al unei "patimi demonice" - metafizica, românul Lucian Blaga nu descrie lumea fenomenală, ci creează noi lumi, încrezător în forţa Cuvîntului. Paradoxal: pînă către vîrsta de 4 ani, copilul Lucian n-a vorbit. Comentariul din "Hronicul şi cîntecul vîrstelor" - "am intrat în lume sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvîntului" - trimite către noima mitului.

Tăcerea - stare adamică - îşi pune astfel pecetea asupra întregii sale opere, fiind minus-cuvînt. 

Spaţiul poetic este un spaţiu imaginar. Sensibilitatea poetică modernă a pulverizat tiparele calme ale clasicismului, a indus în interiorul poeziei centre ale neliniştii, trasînd o nouă tipologie a spiritului. 

Noi considerăm spaţiul poetic drept o topologie a metaforei. Ca o constelaţie - axis mundi multiplă - în care pulsează concentrări de masă metaforică cu acţiune circular-elicoidală. Am numit aceste zone de maximă densitate mitic-metaforic drept centre de iradiere metaforică; rangul lor este dat de încărcătura mitică şi de penetraţia frecvenţială: tăcere, cîntecul, cuvîntul, lumina, somnul, muntele, timpul, noaptea, umbra, drumul, sîngele, focul, mirabila sămânţă. 

Analiza topologică a centrelor de iradiere metaforică descoperă în şi în jurul acestor concentrări de plasmă metaforică un continuum spaţiu / timp ai structurii orice. 

Structura orficâ e un pattern de adîncime al marii poezii, o organizare matricială a cîmpului de forţă sacră a Cuvîntului. A unui cuvînt ziditor şi apotropaic, îmblînzitor a tot ce se ascunde, sălbatic, în Fiinţă. 

Viziunea eminesciană din "Memento mori" e o rescriere a imploziei unei astfel de structuri orfice: 

"De-ar fi aruncat în caos arfa-i de cîntări îmflată, 
Toată lumea după dînsa, de-al ei sunet atîrnată, 
Ar fi curs în văi eterne, lin şi-ncet ar fi căzut... 
Caravane de sori negri, cîrduri lungi de blonde lune 
Şi popoarele de stele, universu-n rugăciune, în migraţia eternă 
de demult s-ar fi pierdut." 

Prăbuşirea în sine a Cosmosului, rătăcirea "în văi de caos", accentele de închidere, stingere amprentează o zonă minus-orfică, semnalizează minus-Cuvîntul. 

Triada tăcere-cuvînt-cîntec reprezintă arta poetică a maturităţii, definitv marcată de sigiliul lui Orfeu. Cîntecul e o coborîre în infern, e - deci - o părăsire a lumii faptei pentru lumea de linişte şi întuneric: 

"Prieten al adîncului, 
tovarăş al liniştei 
joc peste fapte 
Cîteodată, prin fluier de os strămoşesc 
mă trimit în chip de cîntec spre moarte." 

Deşi pare a fi gnoză, intonaţie mistică (evidenţiate şi de prezenţa unor simboluri creştine), centrul metaforic cîntec vizează un strat mai adînc în fiinţa umană, ființă care unifică orice contrarii, umblînd

"cînd vinovat pe coperişele iadului, 
- cînd iără păcat pe muntele cu crini." 

Intrai în zona gravifică a luminii, cîntecul eliberează, e ieşire din necesitate şi intrare in infinitul libertăţii. Cîntecul e legea supremă: 

"Dacă lumina ar cînta 
varsîndu-şi puzderia, 
noi am vedea cum cîntecul 
consumă materia." 

Astfel, cîntecul induce în spaţiul poetic blagian o clară semnificaţie orfică. Lirică sa forţează nu către gnoza, mistica pitagoreică, ci către stratul originar al orfismului: cîntecul îmblînzeşte informalul stihial, ordinea de tip cosmic ("kosmos" = armonie, ordine) îşi supune anarhia, organizează lumea după legile armonice ale frumuseţii şi ale binelui ("kalos kai agathos").

Cîntecul "consumă materia", id est flinta orfică se consumă cîntînd, dar cîntecul edifică o nouă structură umană în cel care ascultă, de tip sacral ("un templu, un menhir, un crin").

Poetul se referă direct la noua religie, cea a luminii, gîndind, între limitele minus-cunoaşterii, despre ciocîrlie:

"În afară de om, singura fiinţă care are religia luminii este ciocîrlia. Zborul ciocîrliei este singurul act din regnul animal care poate fi interpretat ca act ritual. Zborul ciocîrliei este o spirală înălţătoare, care închipuie o arhitectură religioasă. Ciocîrlia clădeşte în fiecare zi un fel de turn babilonic, dar nu spre a înfrunta pe Dumnezeul lumii, ci spre a-1 mări." (Elanul insulei, P-198)

În spiritul unei adevărate cunoaşteri poetice, una care revelează, dez-văluie, poetul creează mitologeme explicative surprinzătoare. Ce este rouă? E "sudoarea privighetorilor / ce s-au ostenit toată noaptea cîntînd."

Readus în matca durerii, cîntecul nu mai are harul orfic de a transmuta alchimic lucrurile şi fiinţele în spaţiul legendei. Un alt Orfeu ne vorbeşte din interiorul spaţiului poetic al Cuvîntului. Orfeu modem al unui timp ce demitizează, poetul nu mai are zeiasca încredere în puterile cîntecului. Aici şi acum, cîntecul poate fi şi cuvînt, un cuvînt decăzut din starea de graţie:

"Poetul este nu atît mînuitor, cît de mîntuitor al cuvintelor." 
în starea lor naturală, cuvintele sînt lacrimi: 
"Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit aşa de mult să plîngă şi n-au putut." 

O artă poetică ascetică, a autocunoaşterii prin asceza tăcerii, ne readuce către un pattem al absentei, o absenţă plină de noimă. Refuzul semnificativ al copilăriei îl regăsii'; peste ani în cunoscutul autoportret:

"Lucian Blaga e mut ca o lebădă, în patria sa 
zăpada făpturii ţine loc de cuvînt."

În patria poeziei se vorbeşte în limba universală a tăcerii. Cîntecul dispare, se instaurează domnia cuvîntului şi a perechii sale sinonimice - tăcerea. Cîntecul este doar o posibilă amintire a unei limbi unice, arhaice, iar poezia încearcă să refacă hărţile acelei limbi. Seminţia poeţilor slujeşte acestei amintiri:

"Nu vă miraţi. Poeţii, toţi poeţii sunt 
un singur, neîmpărțit , neîntrerupt popor, 
Vorbind sunt muţi. Prin evii, ce se nasc și mor, 
cîntînd, ci mai slujesc un grai pierdut demult."

În conexiunea tăcere/cuvînt, ultimul termen e anulat, tăcerea fiind mai puternică, pentru că tăcerea, într-un timp/spaţiu ce desacralizează, poate fi ultima şansă a regăsirii fiinţei:

"La patruzeci de ani - în aşteptare 
Vei umbla ca şi-acum printre stele triste şi ierburi 
La patruzeci de ani sugrumîndu-ţi cuvîntul 
te-i pierde în tine - în căutare."

Tăcerea este cuvînt virtual, este - cum am mai accentuat - minus-cuvînt. Este o cunoaştere revelatorie, incorporată în metaforă (aceasta cu sensul ei originar: meta+forein = "a duce dincolo").

Limbajul poetic însuşi este unul special, un instrument al unei cunoaşteri specifice - cunoaşterea poetică - ce se constituie ca lanţ infinit de conexiuni-ipoteze. Dacă filosofia lui L. Blaga este, după propia-i mărturisire, o "mitosofie", o preumblare pe "podişuri metafizice", atunci lirica sa este un spatiu/timp al mitopoeziei (mito-poiein) în care fiecare centru de iradiere metaforică reprezintă şi o concentraţie mitică, unde "sarcina mitică" a cuvîntului e maximă.

Cuvîntul e "corp sacru", element fundamental al genezei lumii poetice. Poezia lui L. Blaga e un cîmp gravific în care forţă latentă din cuvînt îşi impune o fizică sui-generis, o fizică relativistă a magicului şi a miticului. Poetul însuşi a mărturisit direct şi repetat, acest program mitic al operei sale:

”Născocesc motive mitice la fiece pas, fiindcă fără de o gîndire mitică nu ia ființă, din păcate sau din nefericire, nici o poezie."

Antenele sensibilităţii sale poetice au receptat continuu noul mesaj al liricii modeme, fie ea chiar avangardistă. Dar, nicăieri, opera sa nu expune ideile-şoc ale manifestelor avangardiste. Nu putem numi nici un, text al său în care să izbucnească absurdul, antisintaxa, fluxul dicteului, pentru că specifică spaţiului său poetic e sugestia, efectul de feed-back al unei "traduceri" dintr-o limbă universală a tuturor fiinţelor:

" Traduc întotdeauna. Traduc 
in limba românească 
un cîntec pe care inima mea 
mi-l spune îngînat, suav, în limba ei.”

Natura aluziv-simbolică a poeticii sale orientează discursul către interior. E o paradoxală închideredeschidere către "illud tempus", către origini, spre stratul matricial al Mumelor. Lumea reală e o reflectare "per spaeculum in enigmate". Rate o lume invadată de cîmpul gravific al mitului, iar acest apel către mit tine nu numai de un destin singular, de o opţiune definitivă impusă de structura sa intimă (într-o heraldică personală, unicornul e efigia proprie), dar arată şi funcţia clar creatoare a instrumentului mitic.

În 1919, anul debutului său, poezia romînească părea a fi "îngheţată în tiparele unui tradiţionalism steril" ale unui epigonism eminescian coborît către zone ce astupau gura unor izvoare proaspete. Pe de altă parte, structura fiinţei e mult mai complicată acum, după apocalipsa unui război mondial, şi nu mai încape în vechile tipare (restrictiv-limitative).

O umanitate neliniştită, dezechilibrată de fenomene social-istorice violente, impune poeziei - instrument delicat ce înregistrează şocul cutremurelor celor mai insensibile - să caute un nou echilibru, compensator.

L. Blaga a trăit direct această experienţă tragică a alienării şi a optat, definitiv, pentru o nouă viziune, eliberatoare. Astfel, centrul absolut al operei poetice şi filosofice este, treptat, ocupat nu de cenzura Marelui Anonim ci de fiinţă umană, al cărei destin creator e mai presus de orice constrîngere.

Poezia sa fundamentează o nouă antropologie, structural poetică, în care omul, "acreditat al unei ordini duminecale", "nod cosmic", este purtător al luminii şi al cîntecului.

Un imn al omului, poezia sa, născută din lacrimă şi speranţă ("Sat al meu ce porţi în nume / sunetele lacrimei"), ne transmite mesajul ei orfic esenţial:

"Nici o suferinţă nu-i aşa de mare să nu sc preschimbe-n cîntare."

Orfeu al unui timp/spaţiu deseori tragic, Lucian Blaga ne arată o posibilă cale a eliberării: aceea a poeziei.
Radu Rotaru