Numarul 34

Numarul 33

Interviu senzational cu Giovanni Sartori

Politologul italian Giovanni Sartori a murit pe 4 aprilie, la vârsta de 93 de ani.

Cu două luni înainte, el acorda pentru Il Giornale un interviu senzațional.

  

Profesore, ați spus recent că suntem supuși unei invazii.

În Franța, intelectualii de stânga încep să vorbească asemenea colegilor lor de dreapta. Multiculturalismul a eșuat, fluxurile migratorii din țările musulmane nu mai pot fi suportarte, islamul nu se poate integra în Europa democratică... Spun aceste lucruri de zeci de ani.

Și dvs vorbiți ca dreapta ...

Stânga, dreapta, lucrurile astea nu mă interesează. Ce mă interesează este bunul simț. Vorbesc din experiență, pentru că studiez acest lucruri de ani de zile. Încerc să înțeleg care sunt mecanismele politice, etice și economice care reglează raporturile dintre Islam și Europa, pentru a propune soluții la dezastrul în care ne-am adâncit.

Care dezastru?

Acela de a ne imagina că putem integra în mod pașnic o vastă comunitate musulmană, fidelă unui monoteism teocratic, care refuză să separe puterea politică de cea religioasă într-o societate occidentală democratică este o mare iluzie. Din această fantasmă s-a declanșat războiul, tot mai deschis, pe care îl trăim acum.

De ce?

Pentru că Islamul, în cursul ultimilor 30 de ani, s-a trezit într-o manieră agresivă. Și-a inflamat adepții, gata să se arunce în aer, ajutați de noi tehnologii din ce în ce mai periculoase.

Este un islam incapabil să evolueze. Este un monoteism teocratic înțepenit în secolul VII, incompatibil cu monoteismul occidental. După victoria de la Viena în 1683, aceste două realități s-au ignorat reciproc; astăzi se înfruntă din nou.

De ce este imposibilă coabitarea?

Pentru că societățile libere occidentale sunt întemeiate pe democrație, pe suveranitatea poporului. Islamul este întemeiat pe suveranitatea lui Allah. Iar dacă musulmanii pretind să aplice acest principiu în Occident, atunci conflictul este inevitabil.

Credeți așadar că integrarea musulmanilor în societățiel noastre va fi imposibilă?

De la anul 630 după Hristos, istoria nu a înregistrat nici o integrare islamică reușită în sânul societăților nemusulmane. Priviți la India sau la Indonezia.

Deci, dacă în țările lor musulmanii trăiesc fără probleme sub suveranitatea lui Allah, dimpotrivă, în Occident...

Dacă musulmanul imigrant din Occident continuă să adere la un asemenea principiu și refuză valorile noastre etice și politice, aceasta înseamnă că nu se va putea integra niciodată.

Și multiculturalismul?

Ce numim noi multiculturalism? Ce înseamnă el? Multiculturalismul nu există. Stânga, care flutură fără încetare acest termen, nu știe nimic despre Islam, ea ține discursuri de ignoranți. Chinezul a continuat să rămână chinez chiar și după 2000 de ani și coabitează pașnic în orașele noastre cu tradițiile și obiceiurile lui. La fel și europenii evrei. Nu și muslmanii. În sfera privată au dreptul de a-și profesa religia, dar politic trebuie să accepte suveranitatea populară. Altfel, nu au ce căuta în Occident.

Dacă un ins de stânga v-ar auzi vorbeșe astea, v-ar trata drept xenofob.

Stânga este scandaloasă. Nu are curajul de a înfrunta problema. Și-a pierdut ideologia și pentru a părea progresistă se agață în mod rușinos de cauza nefastă a ‘porților deschise tuturor’. Solidaritatea este bună, dar ea nu este de ajuns.

Ce e de făcut?

Să fie stabilite reguli și să se vegheze ca ele să fie respectate. Imigrația în Europa a atins cifre de nesuportat. Orice imigrant trebuie să primească o viză, documente în regulă, o identitate clară. Clandestinii, ca și orice persoană care trăiește ilegal într-o țară, trebuie expulzați. Iar cei care rămân nu trebuie să obțină dreptul de vot, căci dacă le acordăm acest drept, musulmanii își creează propriul partid politic și grație ritmului natalității lor, mortal pentru noi, peste 30 de ani vor avea majoritatea absolută. Iar noi, deveniți minoritari la noi acasă, vom fi obligați să trăim sub legea lui Allah, sharia. Am trăit 30 de ani în Statele Unite. Am beneficiat de toate drepturile, cu excepția dreptului de vot. Și totuși am trăit foarte bine.

Și în ce privește debarcările masive de imigranți pe țărmurile noastre?

Fiecare urgență are etapele sale. Noi am ajuns în ultimul stadiu: cel de război.

Trebuie trimise avioane asupra coastelor libiene, trebuie scufundate ambarcațiunile lor goale. Este singurul mijloc de descurajare a invaziei asupra Europei.

După două trei atacuri vor renunța.

Astfel, dacă vor dori să intre în Italia, vor trebui să găsească alte căi, mai ușor de controlat.

Unii intelectuali susțin că tot Occidentul este responsabil...

Sunt intelectuali stupizi, autodistructivi. Știu și eu că Inchiziția a fost o oroare. Dar această perioadă de fanatism Occidentul a depășit-o de secole. Islamul nu.

Islamul este incapabil să evolueze și va rămâne mereu anchilozat în scolul VII.

Este o lume imobilă, care nu a intrat niciodată în societatea industrială, nici măcar țările cele mai bogate, ca Arabia Saudită. Au petrol și averi colosale, dar nu produc nimic, și cumpără din străinătate toate produsele finite. Simbolul economiei lor nu este producția, ci piața, ‘suk’.

Unii zic că contactul, schimbul între civilizații diferite ar fi o sursă de bogăție.

Dacă există un respct reciproc și voința de a trăi împreună, atunci ar putea fi așa.

Altminteri, nu este nici o bogăție, ci război.

Un război în care arma cea mai puternică, demografia, este de partea lor.

Și Europa ce face?

Europa nu există. Nu s-a mai văzut o instituție politică mai stupidă decât această Europă. Favorizează imigrația persoanelor, gata să muncească pentru un salariu mai mic decât cel al mâinii de lucru europene, devastând astfel economia continentului, favorizând șomajul concetățenilor noștri și sărăcia.

Cum ar arăta Europa dvs ideală?

O Europă confederală, compusă doar din primele șapte state membre, al cărei Președinte ar trebui să fie și directorul Băncii

Europene și o singură Curte Supremă, ca în Statele Unite. Europa actuală a Bruxelles-ului, care numără 28 de state (curând doar 27) și 28 de limbi diferite este o entitate defunctă.

Această Europă care vrea să continue să se extindă, integrând și țări musulmane, dar în același timp neștiind cum să se apere în fața fanatismului islamic, este ridicolă și iresponsabilă.

Cum se va termina povestea asta cu Islamul?

Când am ajuns la bomba umană, la martiriul în numele lui Allah, aceasta înseamnă că înfruntarea se apropie de punctul culminant.

Dosarul de interdicție a lui Mihai Eminescu

Plagiatori de ieri și azi

Numarul 32

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Mihai Eminescu

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?

Braţele nervoase, arma de tărie,

La trecutu-ţi mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,

Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;

Căci rămâne stânca, deşi moare valul,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul

Spada ta de sânge duşman fumegând,

Şi deasupra idrei fluture cu vântul

Visul tău de glorii falnic triumfând,

Spună lumii large steaguri tricoloare,

Spună ce-i poporul mare, românesc,

Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,

Pe altarul Vestei tainic surâzând,

Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,

Când cu lampa-i zboară lumea luminând,

El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,

Guste fericirea raiului ceresc,

Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Tânără mireasă, mamă cu amor!

Fiii tăi trăiască numai în frăţie

Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,

Viaţa în vecie, glorii, bucurie,

Arme cu tărie, suflet românesc,

Vis de vitejie, fală şi mândrie,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Corespondența dintre Titu Maiorescu și Matei Eminovici

Stimate
Domnule Maiorescu.

Sunt informat de la Dnul Căţă Niculescu că fratele meu Michai Eminescu este serios bolnav şi vă rog din suflet răspunde-ti-mi urgent unde să găseşte ca să vin al lua la mine pentru vr’un an, şi dacă bine voiţi a’mi arăta adevărata stare materială a lui ca să vin pregătit, căci am vr’o 200 într’un loc şi să’i iau şi să’i cheltuiesc toţi pentru el.

Terminând şi în considerare distinsei stime ce’o avea el pentru Dvoastră sunt deplin convins că’n cel mai scurt timp posibil voi primi un răspuns exact de la Dvoastră şi veţi îndatora prin aceasta şi pe

Servul Dumneavoastră

Locot Eminovici M

Adresa Lc Eminovici Comandantul Comp 1 din al gl al 9-lea de Dorobanţi,

Cazarma la Aslan,

R Sărat

R. Sărat, 1883, Iulie 18.

Notația facută pe scrisoare de Titu Maiorescu:

˝Nu i-am răspuns; a venit la Bucureşti, a luat din vechea locuinţă a lui Mih Em un ceasornic de aur, rămas în păstrare acolo, a venit să mă vadă promiţând ajutor bănesc pentru întreţinerea fratelui…˝

Pagina 1.                                                                                          Pagina 2.

NR. Întrucât adnotarea făcută de Titu Maiorescu este scrisăcu creionul şi greu de descifrat, am reprodus în text numai ceea ce am putut descifra noi.

Pagina 3.

Al doilea document pe care ţl prezentăm este scrisoarea adrestă de Căpitan Matei Eminescu (alias Eminovici) din Mizil la data de 1895 februarie 2/14, aflată la cota II-75. Pentru că este greu de citit, o reproducem în întregime împreună cu observaţia făcută de T Maiorescu.

  

Prea Stimate

Domnule Maiorescu,

Respectuos vă rog să bine voiţi a încredinţa biblioteca fratelui meu care a rămas la Dumneavoastră în urma mprţii sale Dlui I. Dumitriu purtătorul acestei scrisori şi pe care eu l’am însărcinat a mi’o expedia la adresa mea. Bine voiţi vă rog a primi încredinţarea distinsei mele stime, 

Căpitan Matei Eminescu 

Alias Eminovici Mizil

1895 Febro 2/14

Notă a lui Titu Maiorescu făcută pe scrisoare:

˝Răspuns oral aducătorului scrisorii că în urma morţii lui M. Eminescu nu mi s’a remis nimic din partea lui Em /17 Fe 1895˝

A treia scrisoare pe care o publicăm este datată Mizil, 1895, Aprilie 14 şi semnată Inginer Matei Eminescu.

Prea Stimate

Domnule Ministru

Întorcându-mă acasă de la delimitarea unei moşii, am găsit o scrisoare a colegului meu, inginer Dimitriu, care-mi spune între altele crept răspuns la epistola ce v’am adresat’o prin el relativă la biblioteca lui Mihai; a fost tratat aspru de Dumenavoastră, că-ati fi spus că acea bibliotecă nu e la Dumneavoastră şi că sunteţi tare prevenit pe mine, căci am acţionat pe Domnii Socec, Moţun şi în special pe evreii Saraga din Iaşi, evrei dedspre care a’ţi spus că au autorizaţie de la sora mea, fostă Mme Doogle. 

V’am căutat în urma citirii acestei scrisori şi nu v’am găsit acasă, şi întâlnind pe Dl Kibici i-am narat cum stau lucrurile des facto, şi mi-a spus că după toată probabilitatea nu aveţi cunoştinţă de ele şi că, atât Dl Socec cât şi ceilalţi doi v’au indus în eroare arătându-vă numai ceea ce le-au convenit, că altfel nu-şi poate explica cea ce’i spun şi că să caut negreşit a mă prezenta la Dumneavoastră şi a vă expune adevărul.

Am căutat în urmă şi am întâlnit pe Dl Pătraşcu dar pe acesta l’am găsit adept credincios al Secolului în care trăim (calificat de Mihai într’o scrisoare a sa către tata ˝Secolul perversităţii˝) căci prin cărţi vi le dedică și vă face elogii şi din gură vă înjură şi dacă am venit aşa am scurtat vorba˝.

Respectuos vă aduc la cunoștiință că la 20 curent am aveni în București și vă rog ve’ți binevoii a mă primii în audiență spre a vă convinge de cum stau lucrurile.

Bine voiți vă rog a primi încredințarea distinsei mele stime.

Inginer Matei Eminescu

Mizil

1895 Aprilie 14

STRUCTURI ORFICE ÎN LIRICA LUI LUCIAN BLAGA

"Contemporan cu fluturii / cu Dumnezeu", poetul ne vorbeşte, dincolo de timpul / spaţiul relativ, din interiorul marii patrii a Cuvîntului.

Toţi sîntem fii ai Cuvîntului, fiinţăm întru Logos ca "acreditaţi ai unei ordini duminecale". Noua arhitectură a sacrului pe care o înalţă Blaga e zidită din "cărămizi” mitice, iar grafemul model al acestui original spaţiu poetic e, între altele, şi linia ondulată a plaiului mioritic. 

Prin structurile de vase comunicante ale operei sale pulsează o magmă poetică, mitică, filosofică de o incredibilă forţă iradiantă.

"Rob orgiastic" al unei "patimi demonice" - metafizica, românul Lucian Blaga nu descrie lumea fenomenală, ci creează noi lumi, încrezător în forţa Cuvîntului. Paradoxal: pînă către vîrsta de 4 ani, copilul Lucian n-a vorbit. Comentariul din "Hronicul şi cîntecul vîrstelor" - "am intrat în lume sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvîntului" - trimite către noima mitului.

Tăcerea - stare adamică - îşi pune astfel pecetea asupra întregii sale opere, fiind minus-cuvînt. 

Spaţiul poetic este un spaţiu imaginar. Sensibilitatea poetică modernă a pulverizat tiparele calme ale clasicismului, a indus în interiorul poeziei centre ale neliniştii, trasînd o nouă tipologie a spiritului. 

Noi considerăm spaţiul poetic drept o topologie a metaforei. Ca o constelaţie - axis mundi multiplă - în care pulsează concentrări de masă metaforică cu acţiune circular-elicoidală. Am numit aceste zone de maximă densitate mitic-metaforic drept centre de iradiere metaforică; rangul lor este dat de încărcătura mitică şi de penetraţia frecvenţială: tăcere, cîntecul, cuvîntul, lumina, somnul, muntele, timpul, noaptea, umbra, drumul, sîngele, focul, mirabila sămânţă. 

Analiza topologică a centrelor de iradiere metaforică descoperă în şi în jurul acestor concentrări de plasmă metaforică un continuum spaţiu / timp ai structurii orice. 

Structura orficâ e un pattern de adîncime al marii poezii, o organizare matricială a cîmpului de forţă sacră a Cuvîntului. A unui cuvînt ziditor şi apotropaic, îmblînzitor a tot ce se ascunde, sălbatic, în Fiinţă. 

Viziunea eminesciană din "Memento mori" e o rescriere a imploziei unei astfel de structuri orfice: 

"De-ar fi aruncat în caos arfa-i de cîntări îmflată, 

Toată lumea după dînsa, de-al ei sunet atîrnată, 

Ar fi curs în văi eterne, lin şi-ncet ar fi căzut... 

Caravane de sori negri, cîrduri lungi de blonde lune 

Şi popoarele de stele, universu-n rugăciune, în migraţia eternă 

de demult s-ar fi pierdut." 

Prăbuşirea în sine a Cosmosului, rătăcirea "în văi de caos", accentele de închidere, stingere amprentează o zonă minus-orfică, semnalizează minus-Cuvîntul. 

Triada tăcere-cuvînt-cîntec reprezintă arta poetică a maturităţii, definitv marcată de sigiliul lui Orfeu. Cîntecul e o coborîre în infern, e - deci - o părăsire a lumii faptei pentru lumea de linişte şi întuneric: 

"Prieten al adîncului, 

tovarăş al liniştei 

joc peste fapte 

Cîteodată, prin fluier de os strămoşesc 

mă trimit în chip de cîntec spre moarte." 

Deşi pare a fi gnoză, intonaţie mistică (evidenţiate şi de prezenţa unor simboluri creştine), centrul metaforic cîntec vizează un strat mai adînc în fiinţa umană, ființă care unifică orice contrarii, umblînd

"cînd vinovat pe coperişele iadului, 

- cînd iără păcat pe muntele cu crini." 

Intrai în zona gravifică a luminii, cîntecul eliberează, e ieşire din necesitate şi intrare in infinitul libertăţii. Cîntecul e legea supremă: 

"Dacă lumina ar cînta 

varsîndu-şi puzderia, 

noi am vedea cum cîntecul 

consumă materia." 

Astfel, cîntecul induce în spaţiul poetic blagian o clară semnificaţie orfică. Lirică sa forţează nu către gnoza, mistica pitagoreică, ci către stratul originar al orfismului: cîntecul îmblînzeşte informalul stihial, ordinea de tip cosmic ("kosmos" = armonie, ordine) îşi supune anarhia, organizează lumea după legile armonice ale frumuseţii şi ale binelui ("kalos kai agathos").

Cîntecul "consumă materia", id est flinta orfică se consumă cîntînd, dar cîntecul edifică o nouă structură umană în cel care ascultă, de tip sacral ("un templu, un menhir, un crin").

Poetul se referă direct la noua religie, cea a luminii, gîndind, între limitele minus-cunoaşterii, despre ciocîrlie:

"În afară de om, singura fiinţă care are religia luminii este ciocîrlia. Zborul ciocîrliei este singurul act din regnul animal care poate fi interpretat ca act ritual. Zborul ciocîrliei este o spirală înălţătoare, care închipuie o arhitectură religioasă. Ciocîrlia clădeşte în fiecare zi un fel de turn babilonic, dar nu spre a înfrunta pe Dumnezeul lumii, ci spre a-1 mări." (Elanul insulei, P-198)

În spiritul unei adevărate cunoaşteri poetice, una care revelează, dez-văluie, poetul creează mitologeme explicative surprinzătoare. Ce este rouă? E "sudoarea privighetorilor / ce s-au ostenit toată noaptea cîntînd."

Readus în matca durerii, cîntecul nu mai are harul orfic de a transmuta alchimic lucrurile şi fiinţele în spaţiul legendei. Un alt Orfeu ne vorbeşte din interiorul spaţiului poetic al Cuvîntului. Orfeu modem al unui timp ce demitizează, poetul nu mai are zeiasca încredere în puterile cîntecului. Aici şi acum, cîntecul poate fi şi cuvînt, un cuvînt decăzut din starea de graţie:

"Poetul este nu atît mînuitor, cît de mîntuitor al cuvintelor." 

în starea lor naturală, cuvintele sînt lacrimi: 

"Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit aşa de mult să plîngă şi n-au putut." 

O artă poetică ascetică, a autocunoaşterii prin asceza tăcerii, ne readuce către un pattem al absentei, o absenţă plină de noimă. Refuzul semnificativ al copilăriei îl regăsii'; peste ani în cunoscutul autoportret:

"Lucian Blaga e mut ca o lebădă, în patria sa 

zăpada făpturii ţine loc de cuvînt."

În patria poeziei se vorbeşte în limba universală a tăcerii. Cîntecul dispare, se instaurează domnia cuvîntului şi a perechii sale sinonimice - tăcerea. Cîntecul este doar o posibilă amintire a unei limbi unice, arhaice, iar poezia încearcă să refacă hărţile acelei limbi. Seminţia poeţilor slujeşte acestei amintiri:

"Nu vă miraţi. Poeţii, toţi poeţii sunt 

un singur, neîmpărțit , neîntrerupt popor, 

Vorbind sunt muţi. Prin evii, ce se nasc și mor, 

cîntînd, ci mai slujesc un grai pierdut demult."

În conexiunea tăcere/cuvînt, ultimul termen e anulat, tăcerea fiind mai puternică, pentru că tăcerea, într-un timp/spaţiu ce desacralizează, poate fi ultima şansă a regăsirii fiinţei:

"La patruzeci de ani - în aşteptare 

Vei umbla ca şi-acum printre stele triste şi ierburi 

La patruzeci de ani sugrumîndu-ţi cuvîntul 

te-i pierde în tine - în căutare."

Tăcerea este cuvînt virtual, este - cum am mai accentuat - minus-cuvînt. Este o cunoaştere revelatorie, incorporată în metaforă (aceasta cu sensul ei originar: meta+forein = "a duce dincolo").

Limbajul poetic însuşi este unul special, un instrument al unei cunoaşteri specifice - cunoaşterea poetică - ce se constituie ca lanţ infinit de conexiuni-ipoteze. Dacă filosofia lui L. Blaga este, după propia-i mărturisire, o "mitosofie", o preumblare pe "podişuri metafizice", atunci lirica sa este un spatiu/timp al mitopoeziei (mito-poiein) în care fiecare centru de iradiere metaforică reprezintă şi o concentraţie mitică, unde "sarcina mitică" a cuvîntului e maximă.

Cuvîntul e "corp sacru", element fundamental al genezei lumii poetice. Poezia lui L. Blaga e un cîmp gravific în care forţă latentă din cuvînt îşi impune o fizică sui-generis, o fizică relativistă a magicului şi a miticului. Poetul însuşi a mărturisit direct şi repetat, acest program mitic al operei sale:

”Născocesc motive mitice la fiece pas, fiindcă fără de o gîndire mitică nu ia ființă, din păcate sau din nefericire, nici o poezie."

Antenele sensibilităţii sale poetice au receptat continuu noul mesaj al liricii modeme, fie ea chiar avangardistă. Dar, nicăieri, opera sa nu expune ideile-şoc ale manifestelor avangardiste. Nu putem numi nici un, text al său în care să izbucnească absurdul, antisintaxa, fluxul dicteului, pentru că specifică spaţiului său poetic e sugestia, efectul de feed-back al unei "traduceri" dintr-o limbă universală a tuturor fiinţelor:

" Traduc întotdeauna. Traduc 

in limba românească 

un cîntec pe care inima mea 

mi-l spune îngînat, suav, în limba ei.”

Natura aluziv-simbolică a poeticii sale orientează discursul către interior. E o paradoxală închideredeschidere către "illud tempus", către origini, spre stratul matricial al Mumelor. Lumea reală e o reflectare "per spaeculum in enigmate". Rate o lume invadată de cîmpul gravific al mitului, iar acest apel către mit tine nu numai de un destin singular, de o opţiune definitivă impusă de structura sa intimă (într-o heraldică personală, unicornul e efigia proprie), dar arată şi funcţia clar creatoare a instrumentului mitic.

În 1919, anul debutului său, poezia romînească părea a fi "îngheţată în tiparele unui tradiţionalism steril" ale unui epigonism eminescian coborît către zone ce astupau gura unor izvoare proaspete. Pe de altă parte, structura fiinţei e mult mai complicată acum, după apocalipsa unui război mondial, şi nu mai încape în vechile tipare (restrictiv-limitative).

O umanitate neliniştită, dezechilibrată de fenomene social-istorice violente, impune poeziei - instrument delicat ce înregistrează şocul cutremurelor celor mai insensibile - să caute un nou echilibru, compensator.

L. Blaga a trăit direct această experienţă tragică a alienării şi a optat, definitiv, pentru o nouă viziune, eliberatoare. Astfel, centrul absolut al operei poetice şi filosofice este, treptat, ocupat nu de cenzura Marelui Anonim ci de fiinţă umană, al cărei destin creator e mai presus de orice constrîngere.

Poezia sa fundamentează o nouă antropologie, structural poetică, în care omul, "acreditat al unei ordini duminecale", "nod cosmic", este purtător al luminii şi al cîntecului.

Un imn al omului, poezia sa, născută din lacrimă şi speranţă ("Sat al meu ce porţi în nume / sunetele lacrimei"), ne transmite mesajul ei orfic esenţial:

"Nici o suferinţă nu-i aşa de mare să nu sc preschimbe-n cîntare."

Orfeu al unui timp/spaţiu deseori tragic, Lucian Blaga ne arată o posibilă cale a eliberării: aceea a poeziei.

Radu Rotaru

TEMPLUL SECRETELOR: ATLANTIDA SI TERITORIUL ROMÂNESC

TEMPLUL SECRETELOR: ATLANTIDA SI TERITORIUL ROMÂNESC: Una din cele mai fabuloase legende ale civilizației pământene, Atlantida, a incitat mințile multor oameni de stiinţă, cercetător...